V
ineri, 26 iunie 2026, Hollywood Forever Cemetery din Los Angeles a găzduit premiera The Room Returns, un remake-tribut al unuia dintre cele mai bizare filme realizate vreodată. Locația, deși neobișnuită, este mai mult decât potrivită pentru această ocazie, pentru că nimic din existența acestui film nu a reușit vreodată să se încadreze, nici măcar pentru o secundă, în limitele normalului.
Scris, regizat, produs și interpretat de Tommy Wiseau, lucru evidențiat încă din primele cadre, The Room este, pe hârtie, o melodramă despre un triunghi amoros între un bancher, logodnica lui și cel mai bun prieten al său, dar care a sfârșit prin a deveni unul dintre cele mai mari fenomene cult ale secolului XXI. Pentru că, indiferent câte impresii, cronici, rezumate sau recenzii ai citi despre film, nimic nu te poate pregăti pentru ceea ce urmează să vezi. The Room eșuează într-un mod atât de spectaculos și atât de imposibil de replicat, încât devine, în mod paradoxal, fascinant.
The Room Returns este produs cu ajutorul organizației Acting For a Cause, un grup de voluntari care organizează evenimente speciale în scop caritabil, și reprezintă primul lor lungmetraj. Actorii vor interpreta scenariul originalului în fața unui ecran verde pe care vor fi proiectate locațiile filmului din 2003, într-o producție filmată într-o singură zi, fără buget, toate încasările urmând să fie direcționate către amfAR, organizația dedicată cercetării HIV/SIDA, și Blue Collaborative, o organizație non-profit care sprijină artiștii independenți. Alături de Bob Odenkirk (Better Call Saul, Breaking Bad), care preia rolul lui Johnny, distribuția îi reunește pe Greg Sestero, unul dintre actorii originalului, Mike Flanagan (The Haunting of Hill House, Doctor Sleep) și mulți alții.
The Room și-a petrecut ultimii douăzeci de ani demonstrând că publicul nu se îndrăgostește de perfecțiune, ci de autenticitate. The Room Returns este modul nostru de a onora această moștenire
The Room nu a fost o producție realizată intenționat prost și încărcată pe internet în glumă. A fost un proiect cinematografic complet ratat după aproape toate criteriile clasice ale cinematografiei, dar care a reușit să atragă, de-a lungul anilor, admirația a milioane de oameni din întreaga lume. Printre ei se află cineaști, regizori și actori care, teoretic, nu ar avea niciun motiv să găsească ceva de apreciat în el. Nume precum Seth Rogen, Bryan Cranston, Kristen Bell, Jonah Hill, Edgar Wright și, la un nivel infinit mai puțin spectaculos, subsemnatul, fac parte din această categorie stranie de oameni care au ajuns să privească The Room nu ca pe un accident cinematografic, ci ca pe o experiență imposibil de înlocuit și, foarte probabil, imposibil de recreat.
Și totuși… de ce?
Ce îi face pe oameni să revină iar și iar la acest film? Să participe la proiecțiile de la miezul nopții, să strige replicile înaintea personajelor, să arunce linguri de plastic spre ecran, să vină costumați ca personajele și să transforme fiecare vizionare într-un adevărat ritual? Și, poate cea mai interesantă întrebare dintre toate, de ce atât de mulți oameni profund pasionați de cinema, critici, regizori, actori sau simpli cinefili ajung să vorbească despre The Room cu o afecțiune aproape imposibil de explicat, în timp ce îl descriu, în aceeași propoziție, drept unul dintre cele mai proaste filme realizate vreodată, supranumit pe bună dreptate The Citizen Kane of Bad Movies?
Și am făcut o mică muncă de cercetare, căutând o explicație. Deși nu cred că există un răspuns universal valabil și nici că succesul lui The Room va putea fi explicat vreodată în totalitate, indiferent câte studii s-ar face pe această temă, cred că ceea ce am găsit merită discutat, deoarece oferă o perspectivă interesantă asupra fenomenului.
Lansat în 2003, The Room reprezintă debutul în cinematografie al lui Tommy Wiseau și, odată cu el, unul dintre cele mai mari mistere din istoria cinematografiei. Wiseau părea că a apărut pur și simplu de nicăieri. Despre trecutul său nu se știa aproape nimic, iar nici astăzi nu există răspunsuri clare la unele dintre cele mai simple întrebări despre el. Nu și-a dezvăluit niciodată vârsta reală, locul din care provine sau proveniența celor aproximativ șase milioane de dolari cu care și-a finanțat filmul, iar nici măcar Greg Sestero, omul care i-a fost cel mai apropiat prieten și colaborator, nu a reușit vreodată să afle răspunsurile la aceste întrebări.
Wiseau era convins că realizase o capodoperă. Vedea The Room drept filmul care urma să îi deschidă porțile Hollywood-ului și o carieră de succes poleită cu aurul statuetelor Oscar. Era convins că, pentru public și critici, avea să fie dragoste la prima vedere cu geniul său artistic. Și a fost… oarecum.
Așa cum am menționat și în debutul articolului, pe hârtie, The Room este o melodramă cât se poate de simplă despre un triunghi amoros între un bancher, logodnica lui și cel mai bun prieten al său. Nimic nu pare ieșit din comun, nu-i așa? Problema este că sinopsisul nu te pregătește absolut deloc pentru ceea ce urmează. Nu povestea în sine este motivul pentru care The Room a dobândit reputația unuia dintre cele mai proaste filme realizate vreodată, ci felul în care aceasta este transpusă pe ecran. The Room încalcă aproape toate regulile de bază ale cinematografiei și, într-o anumită măsură, chiar și pe cele ale relațiilor interumane.
Jurnalistul american Tom Bissell, fascinat de povestea filmului și unul dintre cei care au cercetat în profunzime fenomenul The Room, a aflat că Wiseau își imaginase inițial o dramă serioasă, în stilul pieselor lui Tennessee Williams, despre relațiile dintre oameni. Rezultatul a fost exact opusul: o capodoperă a cinematografiei involuntar dezastruoase, modelată aproape în întregime de personalitatea excentrică a lui Tommy Wiseau.
Un film făcut de un extraterestru care nu a văzut niciodată un film, dar căruia i s-a explicat în detaliu cum funcționează unul
Este un film în care logica internă pare să se rescrie de la o scenă la alta. Personajele poartă conversații fără nicio legătură între ele, conflictele sunt abandonate fără explicații, același acoperiș este filmat obsesiv fără nicio justificare narativă, iar personaje importante dispar pur și simplu din poveste. Peste toate acestea se suprapun dialoguri și interpretări care dau impresia că au fost scrise într-o limbă străină, traduse automat în engleză și rostite fără ca cineva să le mai verifice, iar continuitatea este anulată cu fiecare cadru.
Ținând cont de toate aceste așa-zise „calități”, la care s-ar putea adăuga încă multe altele, întrebarea devine inevitabilă: ce îi determină pe oameni să revină constant la The Room, până în punctul în care fiecare proiecție devine un adevărat ritual, iar filmul ajunge pe lista favoritelor unor cinefili din întreaga lume? O posibilă explicație ar putea fi găsită într-un concept cunoscut sub numele de hatewatching.
Pe scurt, hatewatching descrie plăcerea paradoxală de a consuma un produs media datorită calității sale inferioare. În loc să fie respins, eșecul devine principala sursă de divertisment, iar fiecare moment stânjenitor și fiecare decizie absurdă devin parte din experiență. În cazul The Room, însă, conceptul funcționează într-un mod ceva mai sofisticat. Studiile dedicate fenomenului arată că nucleul publicului său este alcătuit, în mare parte, din tineri cu o cultură cinematografică solidă, mulți dintre ei studenți la film sau spectatori familiarizați cu convențiile limbajului cinematografic. Nici acest lucru nu este întâmplător, deoarece hatewatching-ul devine cu atât mai satisfăcător cu cât înțelegi mai bine regulile pe care filmul le încalcă.
Pentru cineva fără un astfel de bagaj, The Room poate rămâne pur și simplu un film foarte prost. Pentru spectatorul familiarizat cu mecanismele cinemaului, însă, experiența funcționează pe două niveluri distincte. Primul este cel specific hatewatching-ului, unde eșecul în sine devine sursă de divertisment. Al doilea, și probabil cel mai interesant, este cel al convențiilor cinematografice. Fiecare dialog nefiresc, fiecare ruptură de continuitate, fiecare fir narativ abandonat și fiecare decizie regizorală inexplicabilă încetează să mai fie simple greșeli și devin abateri perfect recognoscibile de la regulile fundamentale ale construcției cinematografice.
Umorul nu apare, așadar, întâmplător. El se naște din recunoașterea acestor convenții și din surprinderea produsă atunci când ele sunt încălcate cu o consecvență aproape imposibil de imaginat. Există nenumărate filme proaste, însă foarte puține reușesc performanța de a sfida aproape sistematic regulile fundamentale ale limbajului cinematografic. Tocmai această consecvență transformă The Room dintr-un simplu film prost într-un veritabil obiect de analiză și, în același timp, îl diferențiază de majoritatea producțiilor care pot fi încadrate în categoria hatewatching.
În cazul The Room, însă, hatewatching-ul capătă o dimensiune suplimentară. El nu influențează doar modul în care filmul este receptat, ci și felul în care spectatorii aleg să interacționeze cu el. În timp, în jurul filmului s-a format o comunitate care a transformat vizionarea dintr-un act pasiv într-o experiență colectivă, construită prin ritualuri bazate pe umor și pe interacțiunea activă cu filmul. În locul convențiilor tradiționale ale sălii de cinema, unde spectatorului îi revine rolul de observator tăcut, proiecțiile The Room funcționează după un set complet diferit de reguli. Publicul anticipează și rostește replicile împreună cu personajele, improvizează comentarii, aruncă linguri de plastic spre ecran și participă activ la un ritual unic.
Acest tip de interacțiune pune sub semnul întrebării ideea că valoarea culturală a unui film este determinată exclusiv de calitatea sa artistică. The Room demonstrează că un eșec cinematografic poate deveni un reper cultural tocmai prin modul în care publicul îi reinterpretează defectele și le transformă în principala sa sursă de farmec. De asemenea, redefinește însăși relația dintre spectator și film. Vizionarea încetează să mai fie un act individual și pasiv și devine o experiență colaborativă, în care autoritatea asupra sensului nu mai aparține exclusiv creatorului, ci este negociată permanent de comunitatea spectatorilor.
În cazul The Room, acest proces merge atât de departe încât filmul încetează să mai funcționeze drept drama romantică imaginată de Tommy Wiseau și este receptat, aproape în unanimitate, ca o comedie. Filmul nu s-a schimbat niciodată. Ceea ce s-a schimbat este modul în care a fost receptat. Chiar și Tommy Wiseau a ajuns să accepte această reinterpretare, acceptând statutul de comedie pe care publicul l-a atribuit filmului său. The Room devine astfel unul dintre cele mai interesante exemple ale puterii pe care spectatorii o pot avea asupra unui artefact cultural, demonstrând că, uneori, semnificația unui produs media nu este stabilită definitiv de creatorul său, ci renegociată permanent de comunitatea care continuă să interacționeze cu el.
Și totuși, în ciuda acestor concepte, care explică într-o oarecare măsură fenomenul The Room, mai există un aspect care contribuie poate mai mult decât orice altceva la farmecul acestuia: Tommy Wiseau.
Povestea lui Tommy Wiseau rămâne, în sine, cel mai fascinant capitol al întregii istorii. Un personaj al cărui accent nu a putut fi asociat cu nicio origine geografică certă și despre al cărui trecut nu se știe aproape nimic nici astăzi a venit la Hollywood cu șase milioane de dolari, bani a căror proveniență nu a explicat-o niciodată, și cu convingerea absolută că va deveni un star. A filmat The Room simultan pe cameră digitală și pe peliculă de 35 mm, pentru că nu știa care este diferența dintre cele două, a plătit cinematografe din Los Angeles să îi țină filmul în program timp de două săptămâni, minimul necesar pentru a fi eligibil la Premiile Oscar, iar panoul publicitar amplasat pe Sunset Boulevard a costat atât de mult încât, cu aceeași sumă, ar fi putut produce un film întreg. Niciuna dintre aceste decizii nu l-a dus acolo unde credea Tommy că va ajunge și, totuși, toate au dus, în mod total neașteptat, exact acolo unde își dorise.
Dacă articolul acesta ți-a stârnit curiozitatea și ai vrea să afli mai multe despre omul din spatele The Room, recomandarea mea este The Disaster Artist (2017), disponibil pe Netflix România. Găsiți trailerul mai jos. Filmul prezintă, prin ochii lui Greg Sestero, cel mai bun prieten al lui Tommy Wiseau, povestea fascinantă din spatele unui film care, după toate regulile, nu ar fi trebuit să existe.
De la modul în care a fost finanțat și produs până la felul în care a ajuns, împotriva tuturor probabilităților, unul dintre cele mai cunoscute filme cult din lume, aproape fiecare capitol al existenței sale pare să sfideze orice logică. Distins cu Globul de Aur pentru interpretarea lui James Franco și nominalizat atât la Oscar pentru Cel mai bun scenariu adaptat, cât și la Globurile de Aur la categoria Cel mai bun film – Musical sau Comedie, The Disaster Artist este unul dintre acele filme pe care le-aș recomanda fără nicio ezitare, indiferent dacă ajungi sau nu să vezi vreodată The Room.
Iar pentru cei suficient de curajoși încât să facă un leap of faith cinematografic, The Room este disponibil pe YouTube.
