Odată cu venirea lui James Gunn la conducerea DC, lucrurile s-au schimbat și celebrul regizor ne propunea o renaștere a universului cu supereroi ai celor de la DC. Numai că, deși fanii au avut speranțe mari, atât Superman-ul lui Gunn cât și acest nou film dezamăgesc, și o fac în stil mare și aproape dureros.
Spre deosebire de filmul „Superman” de anul trecut, „Supergirl” nu este regizat de James Gunn, copreședinte și co-CEO al DC Studios, dar se inspiră din plin din formula sa populară din „Guardians of the Galaxy”.
Acțiunea se desfășoară pe diverse planete, prezentate într-o estetică sci-fi lo-fi, iar eroina Kara Zor-El (Milly Alcock) se îmbracă ca Peter Quill/Star-Lord, cu combinația ei de trench și căști. Supraviețuitoarea de pe Krypton plutește, de asemenea, fără țel prin viață până când este târâtă într-o misiune care îi oferă ocazia să-i pese de ceva.
În ceea ce privesc blockbusterele verii anului 2026, așteptările au fost mari pentru „Supergirl”. Viziunea lui Gunn asupra lui Superman a avut ca scop o relansare seriei, iar scurta apariție a verișoarei lui Clark Kent a fost un indiciu asupra noii direcții pe care o va urma franciza.
Avându-i în distribuție pe Milly Alcock, Eve Ridley, Matthias Schoenaerts și Jason Momoa, „Supergirl” este al doilea film din Universul DC (DCU) relansat de James Gunn și Peter Safran.
Kara Zor-El călătorește prin galaxie într-o cursă contra cronometru pentru a găsi un antidot care să-și salveze câinele Krypto, după ce acesta a fost otrăvit de liderul Brigandilor, Krem (Matthias Schoenaerts). În misiunea sa, ea este însoțită de Ruthye Marye Knoll (Ridley), care caută propria răzbunare după ce a fost martoră la masacrarea familiei sale de către Krem.
Inspirată din seria de benzi desenate din 2021 „Supergirl: Woman of Tomorrow”, creată de Tom King și Bilquis Evely, Supergirl din „Capitolul Unu: Zei și Monștri” este mai interesată să-și înece necazurile în băutură decât să salveze situația.
Scenariul a fost scris de Ana Nogueira, care a pus accentul pe profunzimea emoțională, umorul îndrăzneț, legătura dintre membrii unei familii improvizate și atmosfera underground. Punctul slab al poveștii îl reprezintă personajul negativ, Krem.
Regizorul Craig Gillespie (I, Tonya, Cruella) pare să se simtă în elementul său alături de energia punk a personajului principal și conferă filmului însuși o parte din acest ton.
Dar această atitudine rebelă este doar o fațadă, întrucât Kara se străduiește să uite durerea provocată de faptul că a fost forțată să-și părăsească casa și pe părinții în urma unei epidemii mortale din Argo City, toate acestea fiind redate prin flashback-uri sporadice.
Scenele în care apar mama ei, Alura In-Ze (Emily Beecham), și tatăl ei, Zor-El (David Krumholtz), promit momente emoționante datorită conflictului interior pe care îl trăiesc aceștia pentru că și-au lăsat fiica orfană. Însă timpul insuficient dedicat acestor interacțiuni le transformă în fragmente scurte și insuficient dezvoltate ale trecutului.
Nu este clar cum contribuie la narațiunea Karei. Îi este dor de casă sau de o existență în care puterile ei nu o separau de ceilalți? În cele din urmă, ea este o persoană care încearcă să-și găsească un cămin și un scop în viață.
Dar, exceptând aceste momente, cum spuneam puține, în rest filmul nu este altceva decât o înșiruire de momente de bătaie, glume extrem de slabe, toate împachetate într-un amestec de Star Wars (cu „n” extratereștrii, planete), iar personajele, fie ele bune, fie rele, sunt acolo doar de umplutură.
Marea surpriză, dar nu atât cât să ne dea pe spate, este apariția lui Jason Momoa în rolul lui Lobo, un alt personaj important în universul DC, după ce nu cu mult timp în urmă îl juca pe Aquaman, în filmul cu același nume, unul din filmele cu cele mai multe încasări la boxoffice.
Deși are puține apariții pe marele ecran, Momoa își face treaba bine, dar și aici avem de-a face cu o inconsistență, mai ales când vine vorba de relația antagonistă (cea originală), între Lobo și ultimii doi kryptonieni în viață.
Cu fizicul său impunător, vocea răgușită și gravă și motocicleta sa personalizată, Momoa se încadrează perfect în această estetică murdară, care amintește de haosul din „Mad Max: Fury Road” și de ironia din „Guardians of the Galaxy”.
Filmul prezintă o echipă pestriță și impresionantă din punct de vedere vizual, formată din creaturi spațiale care par o versiune și mai ciudată a petrecăreților din cantina din „Star Wars”.
Din păcate pentru fanii acestui gen de personaje, în ciuda potențialului său, „Supergirl” este un film cu părți bune și rele, care suferă în principal din cauza unei narațiuni inconsistente și slabe.
Totuși, singurul plus al acestei pelicule este interpretarea convingătoare a tinerei Milly Alcock în rolul principal, care aduce în fața noastră o super eroină extraterestră mai dezordonată și mai rebelă, cu toată dependența excesivă de efectele vizuale CGI, la care ne așteptam, și cu dinamica de putere centrată pe personaje feminine, așa cum era de așteptat.
Cu unele părți șubrede și o prezentare vizuală mediocră, „Supergirl” se încadrează ca un film cu supereroi acceptabil, în care Milly Alcock reușește cu pricepere să țină laolaltă această super-serată, pe măsură ce Kara evoluează de la o leneșă incredibil de enervantă din anii ’90 la un personaj super cu valoare adăugată.
Ca film cu supereroi, este o producție mediocră, pe care Alcock, actriță australiană simpatică, ajută să o ridice cu o interpretare variată odată ce Kara iese din starea de beatitudine și începe să-i pese cu adevărat.
Îndrăznesc să spun că au ocolit singurul aspect important care face interesant întregul concept al supereroilor, și anume modul în care se desfășoară lucrurile pe Pământ cu superputerile lor.
Cu excepția câtorva flashback-uri, Supergirl își petrece cea mai mare parte a timpului pe planete îndepărtate cu nume ciudate, puterile ei activându-se doar când se află în apropierea unui anumit tip de soare. Așadar, elementul central de noutate lipsește cu desăvârșire.
Deși abundă în efecte vizuale, calitatea vizuală a filmului este surprinzător de slabă. Există mult prea multă lumină slabă, prea mulți extratereștri inestetici, o adevărată adunătură urâtă, decoruri murdare și montajul obișnuit, de tip „robot de bucătărie “.
Cea mai mare parte a acțiunii filmului este montată în maniera frenetică obișnuită. Este foarte obositor pentru ochi. Când vor avea acești regizori curajul să mențină o cadru mai mult de o secundă? Dacă vorbim despre imagine și sunet, reamintesc că este filmat pentru IMAX, iar calitatea este una pe măsură.
interpretarea convingătoare a tinerei Milly Alcock în rolul principal
Ca și concluzie, deși filmul avea mari speranțe, și chiar așteptări din partea fanilor, eșuează și nu dă ceea ce mulți s-ar fi așteptat.
Cu toate astea, la fel ca și Superman, păstrează aceeași notă childish și pentru cei mici poate fi un moment de fun, în rest… nu știu ce se va întâmpla cu noul univers DC resetat de James Gunn și Peter Safran, mai ales că vorbim acum de preluarea WB cu toate diviziile sale de către Paramount… rămâne de văzut.
Supergirl rulează în cinematografele din România începând cu 24 iunie, distribuit de Vertical Entertainment în formatele: standard 2D și 3D, Dolby Atmos 2D și 3D, IMAX 2D, 4DX 3D și dublat în limba maghiară 3D.
- Gen: Aventură, Comedie, Sci-Fi
- Lansare: 24.06.2026
- Regie: Craig Gillespie
- Scenariu: Ana Nogueira, Jerry Siegel, Joe Shuster
- Durată: 1 ora 48 minute
- Clasificare: A.P. 12 – Acordul Părinților 12
- Distribuitor: Vertical Entertainment
- Studio: DC Studios, The Safran Company
- Distribuție: Milly Alcock – Supergirl
David Corenswet – Superman
Jason Momoa – Lobo - Sinopsis: “Când un adversar neașteptat și nemilos lovește foarte aproape de casă, Kara/ Supergirl face echipă cu un personaj imprevizibil și pornesc împreună într-o călătorie interstelară în căutarea dreptății.”
