Când am terminat Satellite Odyssey Prologue, impresia a fost aceea a unui joc care, deși era foarte scurt, știa exact ce vrea să fie, am scris în recenzie că mi-a amintit de Saturn 3, teama aia că orice aparat controlat de AI-ul navei îmi poate face rău, foarte-foarte bine structurat. Nu avea nevoie de brizbriz, de lupte spectaculoase sau de sisteme complicate. Își construia experiența prin atmosferă, explorare și sentimentul constant că ceva nu este în regulă, că cineva vrea să te omoare. Prologul este o combinație de SF cu horror psihologic care funcționa tocmai pentru că e simplu și concentrat.
Așa că intrarea în Satellite Odyssey: Jupiter prin versiunea de playtest vine cu o întrebare inevitabilă: poate continuarea să păstreze acea magie sau încearcă să devină altceva?
Din primele minute, diferențele sunt evidente. De această dată nu mai explorăm o stație sovietică abandonată, ci o stație spațială de lux aflată pe Europa, una dintre lunile lui Jupiter. Premisa este interesantă, la prima vedere, cu elemente de Bioshock, mă refer la grafică: o inaugurare care trebuia să fie un eveniment exclusivist se transformă într-un coșmar, roboții devin agresivi, creaturi ciudate apar pe coridoare, care seamănă cu niște oameni-muscă, iar May, eroina, se trezește fără amintiri despre cine este și cum a ajuns acolo.
Povestea are potențial, iar decorul este probabil cel mai puternic element al acestei versiuni, doar că în momentul de față, jocul se prezintă groaznic.
Stația Europa este un loc care pare construit cu atenție, cu cluburi luxoase, coridoare, camere secundare, zone tehnice și spații care în mod normal ar fi ignorate într-un joc. Astea sunt cât de cât interesante, există senzația că locul a avut cândva viață, că era un spațiu destinat oamenilor bogați și importanți, iar acum a devenit o ruină plină de pericole. Doar că se pierde într-o grafică aflată la granițele anilor 2009-2010.
Și tehnic, jocul se prezintă rău acum, sper ca până în 2027 să fie șlefuit. Atmosfera este în continuare un punct forte, cu lumina, design-ul spațiului și sentimentul de izolare care funcționează și sunt momente în care jocul reușește să transmită aceeași neliniște pe care o avea Prologue, însă prea puțin. E adevărat că nici nu joci mult.
Totuși, cea mai mare schimbare este și cea care ridică cele mai multe întrebări, trecerea de la perspectiva first person la third person. În primul joc, perspectiva first person era una dintre armele principale ale experienței, pentru că nu priveai un personaj speriat într-un spațiu necunoscut, erai tu acolo. Coridoarele înguste, sunetele și necunoscutul aveau un impact mai mare pentru că nu exista distanță între jucător și pericol, plus zgomote înfundate, gadget-uri care te speriau, pur și simplu.
În Jupiter, perspectiva third person schimbă complet ritmul, vezi personajul, vezi mai mult din spațiu, dar apare o separare și horror-ul devine puțin mai puțin personal. Nu pot să-l compar cu Requiem, ultimul Resident Evil, că aș face o blasfemie. Pe lângă asta, introducerea armelor și a elementelor de acțiune pare să ducă seria într-o direcție diferită și greșită. Multe jocuri SF-horror au combinat explorarea cu lupta, doar că aici, momentan, pare că partea de combat nu este încă la nivelul atmosferei.
În versiunea de playtest, trasul cu pistolul nu are încă greutatea și satisfacția necesară, ba chiar aș spune înfiorătoare. Animațiile, reacțiile inamicilor și senzația armelor sunt total nefinisate, iar când ai un joc care a construit frica prin vulnerabilitate, faptul că primești o armă schimbă dinamica.
Inamicii sunt un alt punct discutabil, creaturile întâlnite au un design de clasa a III-a, cu o influență care amintește de monștrii clasici SF, dar momentan par uneori mai bizare decât terifiante. Într-un horror psihologic, necunoscutul și imaginația jucătorului pot fi mai puternice decât un monstru văzut prea clar și carte seamănă cu omul-muscă.
Din fericire, explorarea rămâne una dintre cele mai bune părți, cu mici interacțiuni, cum ar fi deschiderea unor zone ascunse, accesarea ventilațiilor sau mecanismele prin care descoperi noi locuri, dau senzația că jocul încă păstrează ADN-ul primului titlu.
Sistemul de obiecte colectabile revine și el, iar momentan încă există mister în jurul rolului lor, este genul de element care te face să verifici fiecare colț al stației, chiar dacă încă nu știm ce rol va avea în varianta finală.
Trebuie spus însă că aceasta este doar o versiune de playtest și multe probleme pot dispărea, modele provizorii, bug-uri, animații nefinisate și sisteme care nu se simt bine pot fi schimbate înainte de lansare. Dar prima impresie rămâne una mixtă, așa că Satellite Odyssey: Jupiter pare un proiect mai mare și mai ambițios decât primul joc, însă tocmai această ambiție riscă să îl îndepărteze de ceea ce făcea Prologue atât de special. Primul joc era o experiență mică, dar extrem de bine controlată, pe când Jupiter încearcă să adauge mai mult: o lume mai mare, lupte, acțiune, noi mecanici, plus trecerea de la first person la un third person, zic eu, complet neinspirat.
Momentan, e un joc cu mult potențial, dar și cu o identitate încă în formare și care intrigă fanii care au jucat Prologue.
Antifreeze Games vor lansa Satellite Odyssey: Jupiter cândva în 2027.
