Un tânăr promiţător se înscrie la un conservator strict unde visurile sale de grandoare sunt dirijate de un instructor care nu se va da înapoi de la nimic pentru a demonstra potenţialul unui student.
Regizor : Damien Chazelle
Scenariu : Damien Chazelle
Lansare : 6 februarie 2015
Durata : 107 min
Studio : Sierra/Affinity, Bold Films, Blumhouse Productions, Right of Way Films
Distribuitor : InterCom Film
Clasificare : A.P 12
Actori :
Miles Teller … Andrew
J.K. Simmons … Fletcher
Paul Reiser … Jim Neimann
Melissa Benoist … Nicole
Austin Stowell … Ryan
Sumar: “Un tânăr promiţător se înscrie la un conservator strict unde visurile sale de grandoare sunt dirijate de un instructor care nu se va da înapoi de la nimic pentru a demonstra potenţialul unui student.” IMDB
Despre: Andrew Neiman este un baterist de jazz, care, la 19 ani, visează să devină star, dar nu e sigur că acest vis i se va împlini. Obsedat de cariera (de scriitor) ratată a tatălui său, Andrew se ambiţionează să se ridice la nivelul elitei naţionale a muzicienilor proveniţi din Conservatorul de muzică. Într-o seară, Terence Fletcher, un dirijor renumit atât pentru talentul său pedagogic cât şi pentru metoda sa ciudată de predare, îl aude pe Andrew exersând la tobe. Chiar dacă Fletcher nu-i spune mare lucru în seara aceea, el reuşeşte să trezească în Andrew ambiţia de a-şi atinge ţelul. Spre surprinderea lui Andrew, în ziua următoare, Fletcher solicită ca el să fie transferat în orchestra sa. Această decizie va schimba viaţa tânărului Andrew pentru totdeauna.
RECENZIE:
Cu producţia sa de debut ca scenarist, Damien Chazelle a obţinut ceva cu adevărat special, transformând obişnuitul şi comunul în intens şi captivant.
Subiectul este de natură singulară şi lineară, concentrându-se strict pe Andrew şi experienţa sa la prestigiosul conservator. Inexistenţa unei devieri de la linia principală a filmului l-ar face plictisitor, însă Chazelle lasă povestea să respire, tensiunea să crească şi personajele devin cuceritoare în ochii privitorului. Nu-ţi pierde niciodată atenţia şi până şi în urma finalului abrupt vei vrea să mai petreci ceva timp cu aceste personaje în lumea lor plină de artă şi pasiune pentru aceasta.
Luând în considerare că filmul este al unei persoane ce se află pentru prima dată în hainele de regizor, Whiplash este o reuşită. Ceva care pe hârtie nu ar merge – disperarea lui Andrew, lupta sa interioară constantă de a fi cel mai bun, acestea sunt lucruri ce trebuie văzute ca să fie crezute. În Andrew putem vedea propria reflecţie, însă spre deosebire de mulţi dintre noi, Andrew se luptă curajos, chiar feroce, cu insecurităţile sale, aproape dornic să se degradeze pentru visurile sale ca să ajungă la autodistrugere – şi dacă spre această autodistrugere a fost împins de terifiantul Fletcher al lui Simmons este o întrebare interesantă. Andrew exersează până îi sângerează mâinile. Andrew se desparte de prietena sa ca să dedice mai mult timp muzicii. Andrew are un accident de maşină în încercarea de a ajunge la concert la timp şi totuşi cântă chiar şi cu o rană la cap. Este Andrew cel care ia hotărârile, cu Fletcher ivindu-se în spatele său, mai mult ca un catalizator al ameţitoarei sale spirale de autosubjugare, decât o cauză.
Filmul scoate în evidentă balanţa fină dintre felul în care un profesor îşi împinge elevul la extreme şi elevul 
care face tot ce-i stă în putere pentru a dovedi că e cel mai bun. Un moment evocativ pentru scena cu care începe The Social Network, în care Zuckerberg o împinge pe prietena sa către punctul critic – la fel şi Andrew se desparte de a sa, atitudinile şi cuvintele de ocară la care fusese supus (probabil cele mai bune de la The thick of it încoace) marcându-l profund şi lăsându-l cu o atitudine rece, dură, aproape sălbatică spre deosebire de bobocul Andrew, un om deshis şi de încredere. Acţiunile sale sunt conduse de propria nevroză, fiind supus la mai multă presiune autoindusă. Andrew rămâne în locul ce poartă emblema abuzului lui Fletcher, din care mulţi ar pleca.
În încercarea de a sintetiza tema peliculei, alegerea este cheia. Andrew face o alegere greşită după alta, stând cu trupa lui Fletcher şi având ferma credinţă că abuzul îi conduce drumul spre succes. Exagerata istorisire despre talgerul aruncat spre capul lui Charlie Parker este repetată pe parcursul acţiunii ca o rugăciune care ar justifica în vreun fel cele ce se petrec. Mitul ajută producţia să studieze tiparele de abuz şi cu acesta vine una dintre întrebările esenţiale ale poveştii: cât timp poate cineva să fie un personaj într-un teatru de păpuşi, manipulat şi rănit până când se regăseşte captiv într-o cuşcă a abuzului sistematic? Nu putem interpreta filmul ca o metaforă pentru, să zicem, abuzul domestic, căci scenariul lui Chazelle este mult mai subtil de atât – invită audienţa să exploreze viaţa şi mintea unui personaj care este manipulat şi abuzat până la punctul critic. Coloana sonoră inegalabilă compusă de Justin Hurwitz ce se îmbină cu imaginile marcate de paleta de culori înecăcioasă, sufocantă, oferă un câmp de luptă favorabil pentru interpretările contrastante – cea feroce a lui Simmons, cea supusă a lui Teller – de a se ciocni.
Whiplash este, în întunecata sa profunzime, un film care întreabă cât de departe putem merge pentru grandoare – cât ne vom lăsa împinşi sau cât îi vom împinge pe alţii. Este vorba de pasiune şi toate cruzimile asociate acesteia. Însă este şi un studiu fascinant de caracter ce investighează insecurităţile ce vin la pachet cu dorinţa arzătoare a fi ţinut minte – să fii atât de bun încât oamenii vor vorbi despre tine la cină chiar şi la 50 de ani după. Este un film care nu dictează audienţei gândurile cu care să plece din sala de cinema, asemănându-se aici mai mult cu Birdman, decât cu The Theory of Everything sau The Grand Budapest Hotel.
Postere:
Trailere:
