Assassin’s Creed Odyssey pune accent pe libertatea de decizie a jucătorilor graţie inovaţiilor nemaiintalnite pană acum intr-un joc Assassin’s Creed, oferindu-ţi posibilitatea să-ţi alegi ce fel de erou vrei să devii şi să schimbi lumea din jurul tău.
Gen: Aventură, Acțiune
Lansare: 5 octombrie
Studio: Ubisoft
Distribuitor: Best Distribution
Platforme: PlayStation 4, Xbox One, PC
Clasificare: I.M
Sinopsis:
Scrie-ţi propria odisee legendară şi ia parte la aventuri epice intr-o lume in care fiecare alegere contează. Condamnat la moarte de propria familie, vei porni intr-o aventură epică, de la stadiul de mercenar proscris pană la cel de erou legendar grec, şi vei descoperi adevărul despre trecutul tău. Făureşte-ţi destinul intr-o lume afectată de războaie şi dominată de zei şi bărbaţi, in care munţii intalnesc marea. Intalneşte figuri faimoase ale Greciei Antice şi interacţionează cu acestea intr-un punct crucial al istoriei care a definit civilizaţia occidentală.
Assassin’s Creed Odyssey pune accent pe libertatea de decizie a jucătorilor graţie inovaţiilor nemaiintalnite pană acum intr-un joc Assassin’s Creed, oferindu-ţi posibilitatea să-ţi alegi ce fel de erou vrei să devii şi să schimbi lumea din jurul tău. Prin relaţiile pe care le formezi cu personaje „colorate” şi deciziile pe care le faci in timpul jocului, vei fi cel care are controlul asupra destinului tău. Personalizează-ţi echipamentul şi insuşeşte-ţi abilităţi speciale noi, adaptand setul de skill-uri al eroului tău la stilul tău de joc. Croieşte-ţi propia cale in Grecia, participand la lupte sangeroase, atat pe uscat cat şi pe mare, pentru a deveni un adevărat erou legendar.
Recenzie:
Direct dându-mă jos de pe cămila din Origins – pentru că am aşteptat ceva vreme să iau în considerare să îl termin şi să am s-o şi fac – m-am urcat direct în barca spre Grecia antică, veche şi de demult pentru a intra în pielea unuia dintre cei doi protagonişti ai noului Assassins Creed, subintitulat ODYSSEY şi tot ce pot să spun este că într-adevăr, este o odisee, din toate punctele de vedere, fie ele bune, fie ele rele.
O telenovelă tragicomică
Cu toţi suntem de acord (şi cei care nu sunt, vă asigur eu că sunt) că Assassin’s Creed 2 este probabil cel mai bun din serie, şi când zic 2 mă refer şi la 2.5, Brotherhood şi concluzia de aproape 3, Revelations. Nu doar pentru mecanica jocului care a fost îmbunătăţită, lucru despre care o să vorbesc mai încolo, ci pentru că era un personaj foarte plăcut într-un punct istoric pe care toţi (sau aproape toţi), îl cunoşteam şi a avut timp, în 3 părţi, să dezvolte un story arc şi o creştere (şi îmbătrânire) a unuia dintre cei mai cunoscuţi asasini din această serie, Ezio. Odyssey, pe de altă parte încearcă ambiţios să creeze ceva mult mai mare într-un singur joc. Exact o odisee, fie a Kassandrei, fie a fratelui ei Alexios, depinde de alegerea făcută la începutul jocului, în Grecia antică. La fel încercând să adauge personaje cunoscute precum Pericle sau Socrate (şi mulţi mulţi alţii), Odyssey, în 2018, bate mai mult spre Legendele Olimpului, decât spre ceva istoric cum a fost AC2, chiar şi în joc, din dialog îţi dai seama de chestia asta pentru că jocul în sine accepta ideea de legende, peste istoria adevărată, încercând să le dea baza în realitate. Fără să intru în detalii sau spoilere despre plot, unul din cele două personaje, scapă de mic din Sparta din cauza unui incident, ca ani mai târziu, în poziţia de misthios (mercenar) primeşte un contract pentru a-l ucide pe tatăl care i-a ”abandonat” – dacă aruncatul de pe o stâncă pentru că aşa a zis Oracolul se poate numii ”abandonat”. Şi de acolo începe o serie de aventurii, o odisee dacă îmi permiteți, într-un joc care de fapt are două main plot-uri care se petrec sau chiar aş putea spune că se împletesc.
Sincer acum, trebuie să menționez că totuși acest story, din punct de vedere al jocului și al felului în care ți se oferă opțiuni în conversație, este un pic cam pe dos. Mă refer aici că la un moment dat vei fi nevoit să faci misiuni pentru două facțiuni care sunt inamice, dar nu vei fi niciodată cu adevărat încurcat de alegerile pe care le iei, sau câți soldati roșii sau albaștrii omori pentru că nimeni nu se va supăra. Iar elementul de a alege cum să decurgă o conversație, nici el nu afectează dramatic povestea, doar te face mai mult sau mai puțin a-hole. E un punct bonus pentru faptul că îți arată în joc ceva ce ai putea să aplici și în viața reală, să ceri bani pentru servicile tale. La fel trebuie să menționez că povestea de la început îți va creea anumite dubii cu seria Assassin’s Creed având în vedere că se întâmplă înainte de Origins, care este punctul de inceput al ”creed”-ului.
Mecanismul care mişcă povestea uns şi perfecţionat
Pentru un joc atât de mare ca Odyssey ambiţia nu vine doar din scris şi dintr-o simplă poveste, ci şi din gameplay. Nu ştiu care este ideea generală a publicului în legătură cu jocurile acestea sau cum le percep ei, însă eu personal, am observat sistemul de ”2” aplicat de Ubisoft, adică avem întotdeauna câte două jocuri, primul este o probă (un joc întreg încercând să facă ceva nou), iar al doilea este perfecţionarea şi completarea primului. Şi pot da şi exemple simple la ce mă refer: Assassins Creed 1 introduce motorul de joc în stadiul iniţial in care avem parkour-ul ca highlight; Assassins Creed 2 perfecţionează şi fluidizează acel sistem de parkour (chiar de la un joc la altul, de la 2 la Brotherhood şi de la Brotherhood la Revelations) făcându-l mai rapid, mai eficient şi mai uşor de traversat într-o hartă care la vremea aia era destul de ambiţioasă pentru un aşa joc. Assasins Creed 3 perfecţionează parkour-ul, adăugând noi elemente pe care să te poţi căţăra (ex. copaci) şi introduce sistemul naval, urmat de Black Flag care perfecţionează sistemul naval şi transformă aproape tot jocul în aşa ceva. Şi aşa mai departe până când ajungem la Origins şi Odyssey unde chiar dacă în prima instanţă pare un pas înapoi din punct de vedere al gameplay-ului în sine, Bayek e mai lent, mult nisip, nu mai sunt aşa multe clădiri de parkour, experimentează cu un sistem de plot foarte ambiţios şi cu o hartă enormă oferindu-i libertate de mișcare jucătorului dintr-o parte în alta fără acei pereţi digitaloinvizibili. La fel introduce şi un sistem RPG.
Odyssey ia tot ce Origins a făcut bine şi le-a perfecţionat. Lumea tot zice că pare DLC pentru Origins când de fapt dacă te uiţi foarte atent Origins ar părea un DLC pentru Odyssey. Avem o hartă dublă în mărime decât cea din Origins, avem sistemul de parkour îmbunătăţit, prin viteză şi prin elemente pe care să te caţări cu ușurință; sistemul RPG nu pare prea diferit de cel din Origins însă felul în care îţi împarţi punctele pe abilităţi da, pentru că acum ai abilităţile active nu doar pasive şi tools. Asta înseamnă că un punct în locul potrivit şi în timpul luptei poţi să îţi dai foc la sabie să arzi câţiva spartani. Sau poate vreun mercenar, din noul sistem de mercenari adăugat cu Odyssey, care îţi poate da câteva dureri de cap in cele mai aglomerate lupte pe care le vei avea de-a lungul jocului. Este asemănător cu sistemul de steluţe din GTA numai că în loc de poliţie, te caută din ce în ce mai mulţi mercenari care dacă nu ai nivelul potrivit sau dacă eşti într-un quest şi ai decis să te baţi cu toată lumea. Acest lucru s-ar putea să devină o problemă considerabilă, forţa cu care apare câte un ”erou” spontan.
Iar unul din cele mai importante elemente luate din Origins şi băgate în Odyssey ca noi şi îmbunătăţite este efectiv plotul întregului joc precedent, şi aici mă refer la Sistemul de Cultişti. Toată povestea lui Bayek se învârte în jurul unei răzbunări, din care trebuie să descopere cine este cultistul care i-a ucis fiul, Şarpele. Acum avem un al doilea plot pe lângă Odiseey, descoperirea Cultului Lui Kosmos, şi prin indicii şi quest-uri dezvăluim cine sunt persoanele în spatele măştilor pentru a-i asasina. Şi promit că sunt mulţi. Este o categorie întreagă dedicată în meniu numai pentru aceşti cultişti şi în momentul în care i-ai descoperit îi poţi track-ui pe hartă ca un quest oarecare.
Toate aceste lucruri, harta mare, mulţimea de questuri, sistemul de parkour, sunt posibile şi unite prin, din nou, un sistem naval, pentru că cel mai uşor şi greu mod, în acelaşi timp, de a trece dintr-o insulă în alta nu mai este FAST TRAVEL-ul (pentru că ar fi prea uşor) ci luat barca, bărcoiul, vaporul, triremele – spune-i cum vrei şi fizic mers pe travel speed dintr-o parte în alta. Dar nimic nu este atât de simplu în Odyssey, pentru că marea este plină de nave care nu îţi vor binele, şi dacă în jocuri ca The Witcher 3 mergeai liniştit cu calul şi te băteau hoţii pentru că erau peste tine de nivel, aici te vei lupta cu toată lumea pe mare în mod permanent, pentru că nimic nu este atât de uşor în jocul ăsta precum ar părea. (Adaug că acesta va fi singurul moment în care voi menţiona sau relaţiona acest joc cu The Witcher 3 pentru că nu au nimic de a face şi cine spune că seamănă, nu a înţeles nimic despre absolut nimic şi nu are rost oricum să mai consumi 1 și 0 pentru o explicație mai adâncă).
Zgomotul liniştitor al muzicii
Sound design-ul este un lucru foarte important pe care multă lume, de mult prea multe ori, îl trece cu vederea. Ştiu eu bine că vin din Origins cu muzicuţă aia de pericol ascuţită care încă-mi face soundtrack coşmarurilor (cine a jucat ştie despre ce vorbesc). Avem, prima la mâna, sunetele normale precum cele de săbii, cai, animale, oraşul noaptea și ziua – care sunt toate corecte, nu cred că am întâmpinat nimic să fie off sau greşit, sau vreo sabie sau atac să nu sune corect şi facă zgomotul unui balon dezumflându-se. Muzica jocului în schimb a devenit foarte ambientală, este ceva ce e în spate, – în background aproape întotdeauna şi niciodată nu cred că iese în faţă mai mult decât trebuie şi asta este un lucru foarte bun. Nimic nu este mai enervant decât muzica să vină peste ce se întâmplă în joc şi totul să devină o harababură zgomotoasă din care nu mai înţelegi nimic, pentru că eşti atacat şi vizual şi auditiv cu chestii. Dar în cazul de față, ea este discretă şi plăcută cu un plus pentru muzica pe mare şi când navighezi aşa liniştit, fără să intri în conflict cu nimeni, pentru că eşti un norocos şi reuşeşti să tragi de nava aia să eviţi orice pirat, atenian, spartan sau cine mai e pe mare. În acele momente, cei de pe navă vor cânta ”sea shanties” în greacă şi melodiile sunt fantastice. Probabil este singurul motiv pentru care îmi place să merg cu nava, că nu prea mă dau în vânt (see what I did there?) cu bătălia navală (da, Black Flag nu a fost pentru mine).
Şi restul
Tot ce urmează sunt lucrurile care nu îmi plac despre jocul ăsta, care până la momentul de faţă a primit numai note mari, cuvinte de laudă şi eu până acum cred că am scris în mare parte pe un ton destul de pozitiv… dacă acest text ar avea un vreun ton. Dar şi acum în timp ce scriu sunt împărțit dacă să zic că este un joc bun cu probleme sau dacă este un joc nu foarte bun cu ambiţie. Half Full sau Half Empty?
Este dificil, într-un an, în doi ani, chiar şi cu o echipă mare să faci un joc bun complet. Când zic complet mă refer să aibă o poveste mişto, să arate mişto, să fie interesant din toate punctele de vedere, original dacă se poate, uşor de jucat, dar nu atât de uşor cât să se joace singur. Şi Odyssey face toate astea, dar pe drum spre bigger picture se pierd acele mici detalii care fac cu adevărat diferenţa. Te încânţi cu ceva de genul că e harta mare, că ai suliţa lui Leonidas, că este un joc atât de mare și are atât de multe misiuni şi atâtea de făcut, dar dacă te uiţi atent începi să îţi dai seama că eşti înconjurat de câteva jpeg-uri si că atenţia la detaliile foarte mici nu există; că alergatul femeilor este reciclat din Origins chiar (când ai quest şi trebuie să urmăreşti o femeie aleargă într-un mod foarte ciudat… nu ştiu cum să explic, ceva cu mâinile şi picioarele, e de văzut ca să fie înţeles).
Îţi dai seama că te joci în 2018 pe o consolă de vârf cum ar fi PS4 PRO şi jocul este în 30fps la rezoluția 1080p, lucru care se simte. Realizezi că mult timp din joc nu îl pierzi jucând sau explorând insulele ci de la cutscene la cutscene ai nişte loading-uri aduse din 2006 într-un joc care nu arăta mai bine ca Unity de exemplu. Ar trebuii se existe o evoluţie mai palpabilă, mai evidentă, un schimb mai mare în serie, cum a fost de exemplu God Of War, care îşi păstrează identitate în ciuda faptului că pare un altfel de joc. Nu vreau să spun că Assassin’s Creed are nevoie de un reboot sau ceva doar că trebuie reîmprospătat. Pentru un joc cu ”7 variante” al cărui preţ cred că ajunge la 200 euro – cea mai scumpă, este chiar o palmă peste faţa fanului care te urmăreşte, dar oricum el o să cumpere jocul pentru că na, e vorba de un nou Assassins Creed despre care toată lumea spune că e cel mai bun. Lucru cu care nu sunt încă de acord. Este unul bun, dar de exemplu prefer Origins peste Odyssey când vine vorba de personaje, măcar acolo voice-acting-ul era mai bun. În timp ce Origins avea personajele un pic mai ”cartoonish” şi dialogul mai serios, Odyssey face complet invers, cu un dialog care câteodată pare foarte cartoonish şi personajele încearcă să pară mai realist, şi tot nu iese pentru că la sfârşitul zilei, dpdv grafic vorbind, nici nu se apropie de părul lui Lara Croft.
Nu încerc să scot jocul ca ceva rău. Nu îmi doresc să urăsc jocul ăsta şi nu o fac, chiar mă joc şi probabil o să îl mai grind-uiesc de aici până la o vreme, dar nu mă convinge aşa de mult cum i-a convins pe toţi criticii pe care i-am văzut, citit și ascultat, care i-au dat note aproape maxime. Chiar deloc, şi pe altă parte mai avem şi nişte tranzacţii cu bani adevăraţi, punct în care mă gândeam să nici nu mă ating de jocul ăsta. Totul se poate obţine în joc, jucându-te, ok, corect. Dar de ce există TIME SAVERS? De ce există efectiv coduri pentru a-ţi îmbunătăţii experienţa pentru care am fost nevoit să dau 16 lire ca să cresc mai repede de nivel şi de bani ca să ajung mai repede la lucrurile care sunt absolut distractive în joc, decât să stau să pierd timp şi mai mult timp făcând lucruri repetitive. Nu este un MMO, dacă așa era înţelegeam, aşa funcţionează, sau un RPG adevărat în care ai nevoie de grind, ai nevoie de nivel; ai nevoie să bagi 90 de ore de joc în Persona 5 să îl termini pentru că asta e scopul jocului. De ce nu poate să fie o poveste cu multe şi diverse side quest-uri sau story-uri cu care să mă distrez din momentul în care am achiziţionat jocul, oricare ar fi variantă, şi mă simt forțat să fac o alegere, să consum timp făcând ceva ce nu îmi place în mod deosebit și să mă scoată complet din experienţa jocului sau să dau bani din buzunar din nou ca să mă pot juca liniştit? Nici măcar nu mă mai plâng de DLC-uri, le accept că na, trebuie mulsa vaca pentru tot laptele. Lupta asta am pierdut-o, dar chiar aşa să ajungem să ne limităm în a fi nevoiți să plătim în plus pentru a ne simți bine?
La sfârşitul zilei
Concluzia este una pe care cu greu o pot da, acum după ce praful s-a aşezat, toată lumea a venit cu recenziile şi comunul acord spune că este o piesă maestră a gamingului modern cu care eu nu sunt întrutotul de acord. Probabil nici nu voi fi convins prea curând sau vreodată. Pentru că ştiu că nu or să facă multe să soluționeze problema frame-urilor sau a detaliilor grafice. Acesta este adevărul pentru că ăsta este jocul cu care Ubisoft a venit pe piaţă, eu unul pot spune că ori prea repede – pentru că nu arată de toţi banii, ori prea târziu – că vremea acestui tip de joc a apus, dar vânzările mă vor contrazice şi îmi vor da peste mâinile cu care scriu aceste cuvinte. Marile ambiţii vin cu un preţ, dar orbul nu o să vadă niciodată greşelile dacă se încântă cu rezultatul final – unul care într-adevăr nu este deloc mediocru, dar niciodată nu ajunge să fie grandios, iar dacă mitologia ne-a învăţat ceva este că zburatul prea aproape de soare, cu aripi din jpeg-uri or să îşi ia shift-delete şi nu o să vezi foarte bine căzătura căci scapă frame-uri.
Recenzie realizată de Silviu Tănase.
Mulțumesc Best Distribution.
Assassin’s Creed Odyssey este disponibil acum în toată lumea și-l puteți cumpăra în format retail sau digital din GameShop.ro sau din magazinele PlayStation, Microsoft și Steam.
