Ca în fiecare an, inclusiv în condiții pandemice, cinematografia americană are darul de a-și găsi resurse de supraviețuire într-o manieră nouă, adaptată vremurilor. Online sau distanțat, cel mai important festival de film desfășurat în America dedicat filmelor independente și a cineaștilor la început de drum sau încă necunoscuți în breaslă, Sundance, începe la sfârșit de ianuarie.
Cu această ocazie, v-am pregătit lista ultimilor 10 ani cu cele mai importante filme lansate în cadrul fiecărei ediții, privind povestea pe care au avut-o acestea după terminarea festivalului: în principal – cele care au câștigat Marele Premiu al Juriului, al Publicului și câteva excepții care sunt menționabile.
Un material de Sebi Răducu:
2010 – Winter’s Bone – filmul i-a adus expunerea pentru prima dată la un nivel important actriței Jennifer Lawrence, care la momentul lansării filmului avea 19 ani și jumătate; avea să devină una din celebritățile importante de la Hollywood a ultimei decade, protagonistă a două francize gigantice (X-Men și Jocurile Foamei). Filmul cu care s-a lansat la Sundance avea să câștige Premiul Marelui Juriu și a adus apoi patru nominalizări la premiile Oscar (cel mai bun film, ce mai bun scenariu adaptat, cea mai bună actriță în rol principal și cel mai bun actor în rol secundar).
2011 – Like Crazy / Another Earth – primul film l-a relansat pe Anton Yelchin, la vremea respectivă abia apărut în franciza Star Trek și a introdus-o pe Felicity Jones în spectrul actrițelor de urmărit, dar surpriza a venit din partea lui Brit Marling, un cineast independent ce avea să-și cultive estetica sa sf-suprarealistă în serialul de pe Netflix, The OA, care preia combinația dintre temele emoțiilor umane și concepte abstracte ale SF-ului sau supranatraului.
2012 – Beasts of Southern Wild – un film care pentru mulți a rămas obscur datorită conjuncturii în care a fost lansat, dar pe lângă Premiul Marelui Juriu, acesta a cunoscut un succes comercial de neașteptat pentru un film independent (peste 23 de milioane de dolari BO la un buget de 1,8 milioane) și o campanie remarcabilă pentru Oscar – patru nominalizări – din care una excepțională pentru cea mai bună actriță în rol principal – Quvenzhané Wallis – la doar 9 ani – cea mai tânăr nominalizare din istorie.
2013 – Fruitvale Station – un film-emblemă pentru mișcarea comunității afro-americane pentru respectarea drepturilor cetățenești în raport cu abuzurile polițiștilor bazat pe un fapt real și o peliculă care a lansat doi cineaști prezenți activ în prezent la Hollywood – regizorul Ryan Coogler (cunoscut de mulți pentru primul film Creed și seria Pantera Neagră de la Marvel) și actorul-producător Michael B. Jordan (văzut de mulți ca potențial înlocuitor pentru Chadwick Bosman). De asemenea, e printre puținele filme care au reușit să câștige atât premiul Juriului, cât și al audienței.
2014 – Whiplash – un film care la prima vedere ar putea părea banal sau clișeic, despr relația dintre un profesor de muzică și un tânăr ucenic, dar tocmai obsesia unuia sau altuia pentru perfecțiune sau autodepășire face o excepție care introduce două nume interesante: Miles Teller și J.K. Simmons (revenit în atenția după ce a fost cunoscut de mulți ca șeful lui Spider-Man din filmele anilor 2000). La fel ca Fruitvale, filmul avea să câștige ambele premii (din partea Juriului și audienței), iar Academia de Film i-a acordat cinci nominalizări, reușind să aducă trei statuete.
2015 – Me and Earl and The Dying Girl – al treilea film consecutiv care reușește să câștige cele două premii importante ale festivalul – juriul și audiența – cu una dintre cele mai apreciate actrițe de comedie – Kristen Wiig – într-un rol dramatic și o tânără care e cunoscută de mulți pentru un alt rol bolnăvicios – fata din Bates Motel – jucată de Olivia Cooke. La rându-i o poveste impresionantă despre doi tineri pasionați de film, dar în același timp în mijlocul unei prietenii adolescentine cu o fată bolnavă de cancer, condamnată la autoizolare și moarte lentă.
2016 – The Birth of a Nation – pentru al patrulea an la rând, un film avea să atragă cele două distincții, o variantă originală care preia doar numele filmului mut din ani 1910, care la rându-i era un produs al epocii și al culturii american de bază – rasistă și discriminatorie, față de filmul nou, care este o versiune bazată pe un personaj istoric – Nat Turner – figură a mișcării de emancipare de sub sclavagism, cu Nate Parker protagonist al unui efort cineast apreciabil (actor principal, regizor și producător), dar și subiectul unei posibile anchete din seria campeniei MeToo.
2017 – I Don’t Feel at Home in This World Anymore – un film care a avut o prezență discretă, dar datorită distribuției sale pe Netflix, poate avea o viață similară unui clasic, deoarece doi dintre protagoniști sunt jucați de doi actori cunoscuți în domeniulor – Elijah Wood (cunoscut pentru rolul lui Frodo din Stăpânul Inelelor) și Melanie Lynskey (pentru amatorii de TV, cea din spatele rolului vecinei obsesive – îndrăgostită de personajul lui Charlie Sheen din sitcomul Doi Bărbați și Jumătate). Filmul este o comedie cu accente psihologice, deoarece se joacă mult cu așteptările publicului.
2018 – The Miseducation of Cameron Post / Searching – două filme create de regizori americani cu descendeță asiatică a căror perspectivă asupra societății americane este mai proaspată decât ar păreal a prima vedere. Primul film a câștigat Premiul Marelui Juriu și are în vedere problema relațiilor de același sex și în esență educația sexuală fără prejudecăți și fără implicarea forțată a unor instanțe monahale, iar al doilea este un experiment vizual și narativ care presupune un ecran, un părinte și un copil dispărut, iar acțiunea are loc la nivel virtual în mijlocul comunicării tehnologice.
2019 – Clemency – câștigătorul Marelui Premiu al Juriului, în trendul majorității filmelor din această decadă, care aduce în discuție problema sistemului de penitenciare din Statele Unite ale Americii, care are în vedere o anumită categorie socială și rasială, care e mai mult afectată decât celelalte, din păcate, de la generație la generație, obligând membrii și cetățenii lor să se adapteze la noile realități. Cu un veteran precum Alfrie Woodard, cunoscută activistă și cu o carieră de peste 35 de ani pe micile sau marile ecrane, filmul a beneficiat de o credibilitate necesară unui regizor tânăr, aflat la primul film important – o nigeriancă ajunsă cu familia sa la un an în Oklahoma – Chinonye Chukwu.
2020 – Minari – venit în același an cu Parazit (care a luat cele mai importante statuete la Oscar – film, scenariu și regizor), această peliculă aduce cu sine o poveste proprie a regizorului Lee Isaac Chung – un american cu părinți coreeni imigranți, care și-a adaptat o versiune subiectivă a copilăriei sale în anii 80. Filmul e primul după patru ani care a luat ambele premii din parte juriului și publicului, dar din cauza pandemiei distribuirea lui în cinematografe și platformele de streaming s-a dovedit problematică în ceea ce privește un calendar propice.
Rămâne de văzut cum va fi 2021 în condițiile pandemiei și prezentul fiind un viitor destul de incert în ceea ce privește modul de a vedea și consuma filmele. Din fericire, ele sunt încă produse și încă văzute de oameni, dar industria ca mod de operare trece printr-o fază a deciziilor privind tranziția, transformarea sau autoanihilarea… Căci viitorul nu fuge nicăieri și schimbarea tehnologică nu iartă pe nimeni.
Un material de Sebi Răducu
