Unică din punct de vedere al demersului și metodologiei, în cultura și psihanaliza din România, cartea A fost odată ca niciodată… Eseuri de psihanaliză a basmului românesc își introduce cititorii într-o lume captivantă în care poveștile, așa cum le știm, sunt privite dintr-o altă perspectivă: ca expresii ale unor procese și mecanisme psihice reale, cu aplicații în domeniul psihologiei și mai ales în viața de zi cu zi. Prin această grilă de lectură, ele nu mai aparțin doar copilăriei, ci devin relevante pentru felul în care ne înțelegem, individual și colectiv, experiențele de viață.
La un prim nivel, ceea ce pare o demitizare a povestirilor și a personajelor fantastice, prin apropierea lor de real și de suferința omenească, se dovedește a fi, de fapt, o altă poveste care se naște, mai concretă și mai subtilă, în propriile noastre vieți. „A fost odată ca niciodată…” devine, prin fiecare basm, o întâlnire cu noi înșine, însoțind eroii în călătoriile lor nelipsite de eșecuri sau durere, de frică sau de provocări inițiatice care îi transformă.
Coordonat de Simona Reghintovschi alături de 15 autori, psihanaliști și formatori în cadrul Asociației de psihanaliză „Insight”, volumul propune o nouă viziune asupra poveștilor pe care le considerăm familiare. Construită în urma unui proces de lucru colectiv desfășurat pe parcursul a doi ani, cartea recent lansată la Editura Trei, în colecția „Psihanaliza contemporană” oferă o abordare riguroasă și, în același timp, personală a basmelor românești, fiecare text fiind analizat individual și apoi discutat și rafinat în cadrul grupului de lucru.
Mai multe decât simple basme pentru copii, toate poveștile au o temă centrală comună: ambivalența dintre a rămâne în confortul și iluzia controlului și a pleca în necunoscut, înfruntând anxietatea necesară creșterii și adaptării. Fiecare protagonist, asemeni fiecărui om, are de înfruntat propriile obstacole și frici, deghizate în personaje negative înspăimântătoare care nu sunt altceva decât proiecțiile interioare. Acest drum al tranziției și maturizării, atunci când este evitat prin refugiere într-o lume alternativă, ca mecanism de apărare, vine cu un cost psihologic semnificativ, care se manifestă adesea prin simptome depresive și prin experiențe de pierdere.
Iar această perspectivă se regăsește cel mai elocvent într-unul dintre cele mai frumoase și mai pline de semnificații basme românești, abordat în trei dintre eseuri: „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Și în viața scriitorului Petre Ispirescu, pe care cititorii îl vor vedea într-o lumină diferită, dincolo de imaginea consacrată a unui simplu culegător de basme, acel călător care a adunat povești din toată țara. Realitatea sa biografică arată un om profund ancorat într-un spațiu restrâns, care a părăsit de fapt Bucureștiul doar de două ori și a cărui operă s-a construit mai degrabă din experiențe interioare. Cei care doresc să îl descopere vor afla din volumul de eseuri că a fost un autor în sens deplin, care a creat povești de o profunzime aparte. Și nu întâmplător, pentru că în spatele acestei contribuții se află o existență marcată de retragere și melancolie.
Jurnalele sale, zece manuscrise inedite descoperite și repatriate cu ocazia preluării arhivei pariziene de documente a familiei Lovinescu-Ierunca în 2010, publicate sub titlul „Jurnal manuscris: 1871–1882. Petre Ispirescu” în august 2020, dezvăluie o relație profundă și definitorie cu mama, rămasă reper central al existenței sale, de la care a internalizat cele mai puternice valori: să învețe să citească, să fie responsabil, să muncească (câștigă primii bani la 12 ani și la 14 lucrează ca ucenic într-o tipografie), să fie tăcut și modest. Mama îi rămâne vie în suflet și în minte, iar „imaginarul adultului va păstra mereu amintirea paradisului pierdut al copilăriei când mama era numai a lui, când îi cânta și îi spunea doar lui povești. Iar Petre, deloc întâmplător, va alege să rămână toată viața în lumea basmelor”, notează Mariana Băncilă autoarea eseului „Făt Frumos cel melancolic”. Pierderile, dezamăgirile afective și sentimentul de insuficiență conturează un profil fragil, în care nevoia de relație coexistă cu tendința de retragere. În acest context, în primul său basm întâlnim poate cel mai singuratic și contemplativ Făt Frumos, cel care nu vrea să se despartă de mamă, să iasă din pântecul ei și să se nască până ce nu i se promite tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte. Paradoxal, ceea ce personajul caută și pare să găsească în poveste, Ispirescu atinge în realitate, fără a se fi crezut vreodată aproape sau vrednic de ea: nemurirea.
Măcinat de complexele lipsei de educație școlară, Ispirescu creează, printr-un mecanism de compensare, un personaj înțelept și școlit cu cei mai mari filosofi, care „învăța într-o lună cât alții într-un an”, dar pe care cunoștințele acumulate și rațiunea nu îl salvează de la cea mai implacabilă întâlnire a existenței. În ciuda evitării, ajunge inevitabil în fața morții, care îl transformă în țărână și uitare. În acest sens, personajul său devine, poate, mai uman decât autorul însuși, pentru că, așa cum Ispirescu notează în jurnal: „În toată distanța ce parcurge de la pruncie până la căruntețea cea mai înaintată, omul învață, tot învață, și când ajunge în cele din urmă, omul nu știe nici măcar cum să moară“.
Astfel, contribuția lui Ispirescu la cultura română capătă o altă dimensiune: nu doar aceea de a transmite mai departe povești, ci de a le da forma, sensul și viața trăite în realitate, într-un mod care reflectă, discret, tensiuni și căutări umane universale. Mai multe dintre basmele analizate în volumul A fost odată ca niciodată… Eseuri de psihanaliză a basmului românesc îi aparțin, urmărind și alte teme, ca cea a căutării identității din „Fata moșului cea cuminte”, alături de „Sarea în bucate”, o parabolă a creșterii personale și a hranei ca metaforă a iubirii.
Ce alte povești poartă în ele sensuri ascunse și posibile chei de înțelegere, cititorii, fie ei specialiști sau iubitori de basme, vor descoperi în volumul „A fost odată ca niciodată… Eseuri de psihanaliză a basmului românesc”, o carte care poate deveni, dincolo de un moment de relaxare într-o lume tumultoasă, o formă de cunoaștere și de apropiere de sine, o legătură între generații și un mod prin care experiența umană se transmite mai departe.
SIMONA REGHINTOVSCHI (coordonator) și-a obținut doctoratul în studii psihanalitice la Universitatea din Essex (Marea Britanie). Este psihanalist, membru titular al Societății Române de Psihanaliză, cofondator și vicepreședinte al Asociației Insight care promovează psihanaliza relațională. Este lector universitar la Universitatea Titu Maiorescu unde predă, printre altele, „Psihanaliza aplicată” și „Istoria teoriilor psihanalitice”.
