„Opera de Trei Parale” – Recenzie

În dramaturgia universală există lucrări memorabile, unele dintre ele atemporale, chiar dacă aceste lucrări au fost scrise în secole diferite. Numai dacă ne gândim la opera lui Shakespeare, sau cum este și lucrarea de față, semnată de Kurt Weill și Bertolt Brecht. Dar, cum orice epopee dramatică are o istorie, înainte de a scrie despre spectacolul recent vizionat pe scena Teatrului Excelsior, se impune o scurtă istorie a „parteneriatului” dintre Kurt Weill și Bertolt Brecht.

În cazul „Operei de trei parale”, vorbind aici de piesa originală gândită de cei doi autori, vorbim despre un sentiment de nedreptate socială surprins de aspirațiile complicate și de lipsa de empatie a personajelor între ele. Brecht și Weill folosesc multe mijloace artistice pentru a ajunge la un public de masă, dar și pentru a-l „înstrăina” într-un mod care să-l facă să gândească. Mai trebuie amintit aici că unele perioade istorice evocă imediat sunetul produs de orchestrele lor. Gândiți-vă la Viena imperialistă și un vals Strauss începe să sune, în timp ce Anglia edwardiană îl evocă pe Elgar.

Pentru cei care sunt mai puțin familiarizați cu cei doi, trebuie spus că Brecht și Weill veneau din locuri foarte diferite și aveau ambiții foarte diferite. Ceea ce s-a întâmplat după premiera din martie 1930 de la Leipzig a împiedicat definitiv piesa, care nu și-a mai revenit niciodată complet. Cu excepția cântecului Alabama Song, preluat de toată lumea, de la Gisela May la The Doors, cântecele sale nu au pătruns în conștiința maselor precum Bilbao Song și Surabaya Johnny, supraviețuitoare ale epavei Happy End.

Spectacolul a mai fost jucat de câteva ori înainte de război, în special la Berlin, apoi a dispărut. Abia după război, teatrele de operă au început, ici și colo, să o reînvie ca o curiozitate. Nu a fost reprezentată în Marea Britanie până în anii 1960 sau în SUA până în anii 1970 și a rămas o raritate, în timp ce sunetul și viziunea specifice Republicii de la Weimar, diluate în mod corespunzător, au cucerit lumea sub forma spectacolului Cabaret al lui Kander și Ebb.

Prima colaborare dintre Brecht și Weill a fost o punere în scenă a nouă poezii ale lui Brecht, aparent despre întemeierea unui oraș de către refugiați fără scop, dornici de plăcere. „Mahagonny Songspiel”, prezentat pentru prima dată la Baden-Baden în 1927, a fost o declarație a tendințelor teatrale și muzicale radicale. Lucrarea a fost pusă în scenă într-un ring de box. În conformitate cu teoriile „scenei populare proletare” pe care Erwin Piscator le dezvolta la Berlin, erau afișate pancarte care declarau programul politic, iar numele și titlurile numerelor erau anunțate fără menajamente. Prima reprezentație a avut parte de o primire discutabilă, dar în cele din urmă destul de reușită.

Lotte Lenya, soția lui Weill și interpretă în „Songspiel”, habar nu avea dacă oamenilor le plăcuse sau nu până când, în barul de după, dirijorul Otto Klemperer a bătut-o pe umăr și i-a spus: „Ist hier kein Telefon?”, unul dintre versuri. A început să lucreze aproape imediat la o operă de lung metraj, care să completeze povestea fondării Mahagonny, a cedării sale în fața plăcerii și a prăbușirii sale. Lucrările au fost întrerupte de scrierea rapidă a unei anti-operă radicale, „Opera de Trei Parale”, care transpunea teoriile lui Piscator într-o formă care se va dovedi extrem de populară. Brecht și Weill au fost implicați într-un efort similar, însă scurta lor colaborare,  mai puțin de cinci ani,  arată cât de diferiți au fost cu adevărat.

„Opera de Trei Parale” (Die 3groschenoper) și-a început viața pe scenele din Germania la sfârșitul anilor 1920 ca o parodie antrenantă care îndrăznea să folosească ca pânză  dedesubturile societății. Procesul exact prin care a fost scrisă și pusă în scenă este un labirint de confuzii, falsuri și materiale împrumutate, astfel încât putem menționa doar că piesa în sine este în general atribuită dramaturgului radical Bertold Brecht, iar cântecele compozitorului Kurt Weill. Procesul prin care această piesă extrem de populară a fost transpusă pe marele ecran este și mai confuz, iar Brecht și Weill au dat în judecată producătorii (Brecht a pierdut; Weill a câștigat). Este suficient să spunem aici că marele regizor G.W. Pabst, care începuse cel mai recent cultul lui Louise Brooks cu magnifica sa epopee mută Pandora’s Box (1929), a regizat un scenariu care a schimbat substanțial mai multe lucruri din piesă, inclusiv finalul, ceea ce a făcut-o, dacă se poate, mai tăioasă din punct de vedere social.

Povestea este de fapt derivată dintr-o sursă mult mai veche: „The Beggar’s Opera” a lui John Gay din 1728, care era, de asemenea, o parodie a operei tradiționale. Acțiunea se desfășoară pe străzile lăturalnice ale Londrei din epoca victoriană, iar personajul principal al poveștii este Mackie Messer (alias Macheath, zis Mackie Șiș). Mackie este un lord al crimei, elegant și de succes, care se îndrăgostește de Polly Peachum, care se întâmplă să fie fiica domnului Peachum, așa-numitul „rege al cerșetorilor”, care și-a asumat sarcina de a controla cerșetorii din Londra prin acordarea de licențe.

Peachum nu vede cu ochi buni faptul că Mackie îi seduce singura fiică, așa că îl obligă pe șeful poliției londoneze, Tiger Brown, să ia măsuri drastice împotriva lui Mackie, care este prietenul de lungă durată al lui Tiger Brown. Astfel, povestea este, într-un fel, un triunghi amoros, cu Polly prinsă la mijloc între noul ei soț și tatăl ei exigent, iar unul dintre elementele sale cele mai progresiste este modul în care Polly intervine și preia conducerea bandei lui Mackie atunci când este nevoie. Ea nu este o femeie care să se lase bruscată.

„Opera de Trei Parale” operează constant în diverse spații interstițiale, între realism și fantezie, între teatru și cinema și, cel mai important, între parodie și comentariu social. Piesa originală a lui Brecht era plină de efectele sale alienante, inclusiv utilizarea conștientă de sine a narațiunii directe și un final deus ex machina vădit ridicol, menit să satirizeze nevoia de „fericiți până la adânci bătrâneți”.

Filmul din 1931, sub regia lui G. W. Pabst menține unele dintre acestea (de exemplu, există un narator a cărui adresă împarte filmul în trei părți), dar Pabst atenuează natura mai direct confruntațională a abordării brechtiene și se concentrează în schimb pe ideea de comentariu social, în special în ceea ce privește corupția. Acest lucru se vede cel mai clar în dorința lui Tiger Brown de a închide ochii la activitățile criminale ale lui Mackie, dar este probabil cel mai clar în cea mai amuzantă scenă a filmului, care îl prezintă pe Peachum acordând licența cerșetorilor și apoi echipându-i cu haine și boli false, care sunt garantate pentru a separa oamenii simpatici de banii lor.

Datorită temelor sale atemporale și a abordării inovatoare de tip comedie muzicală a problemelor sociale (ceea ce în teatrul contemporan nu mai este nimic altceva decât un dat), „Opera de Trei Parale” a îmbătrânit extrem de bine. Aspectele filmului care au fost criticate atunci când a fost lansat (de exemplu, calitatea anacronică a versiunii producției germane despre cum arăta Londra secolului al XVIII-lea) par aproape inutile. Umorul este încă amuzant, satira încă este efervescentă, iar melodiile sunt încă infinit de umoristice. Ar trebui să fim recunoscători că naziștii, care în 1933 au decis că satira sa socială a atins un pic prea aproape de casă și au încercat să distrugă orice copie a spectacolului, au eșuat în eforturile lor.

Răzvan Mazilu dă lovitura, cu o distribuție de zile mari

O seară de 14 noiembrie, rece și ploioasă. Suntem invitați la Teatrul Excelsior, locul de suflet al marelui actor Ion Lucian, părintele acestui templu de cultură, și trebuie menționat aici prietenul Cristian Constantin, care s-a aflat în spatele acestei invitații. Pe scena teatrului amintit se joacă „Opera de Trei Parale” a lui Kurt Weill și Bertolt Brecht, în viziunea regizorală a lui Răzvan Mazilu, o traducere semnată de Ozana Oancea, și adaptarea cântecelor, precum și creația colectivă după versiunea Ninei Cassian.

Așa cum scriam la doar câteva ore după vizionare, într-o seară rece și ploioasă, care aproape că nu anunța nimic special, am rămas uimiți de viziunea regizorală, jocul actorilor, și într-un final de “Opera de Trei Parale”, de pe scena Teatrului Excelsior, sub bagheta magică a lui Răzvan Mazilu.

Pe lângă piesele deja celebre ale operei dramaturgice, avem parte de un regal actoricesc, iar totul începe cu Marlene, amfitrionul acestui univers victorian, interpretat de Dan Pughineanu.

Rar mi s-a întâmplat să rămân în memorie cu un personaj dintr-o piesă de teatru, așa cum mi s-a întâmplat cu cel jucat de Dan Pughineanu. Fără a duce lucrurile la extrem, pot spune cu toată onestitatea că acest personaj umple cu adevărat scena, chiar și atunci când nu spune / face nimic.

Este genul acela de actor căruia se vede de la distanță că-i place personajul, și l-a asumat de la început până la final, iar una din cele mai de impact scene este spre final, când îi oferă mâncare inculpatului Macheath, zis Mackie Șiș, iar totul se întâmplă pe una din ariile celebre din opera lui  Puccini, „Tosca” – “E lucevan le stelle”, care mi s-a părut genial gândită.

De la început și până la final, fără a folosi cuvinte mari, se vede genialitatea celui ce se numește Răzvan Mazilu. De la regie, coregrafie și costume, (fără a minimaliza aportul celorlalți, dar totul este aproape de perfecțiune atât cât există). Răzvan Mazilu dă dovadă de măiestrie, înțelegere profundă a textului și a mesajelor din spatele cuvintelor puse pe hârtie de Brecht și Weill.

Deși este un mesaj politic clar în spatele acestui text, Răzvan Mazilu a reușit să potențeze fiecare personaj în parte, dându-i timpul său pe scenă, de la cei care fac parte din Banda de Hoți a lui Macheath, zis Mackie Șiș, și până la celelalte personaje, familia Peachum, etc.

Dar, poate subiectiv sau nu, personajele care ies în evidență cu mult peste celelalte, sunt, cele interpretate de Dan Pughineanu și, așa cum era de așteptat, Macheath, zis Mackie Șiș, jucat impecabil de Lucian Ionescu, un binemeritat câștigător al premiilor UNITER în 2020.

Pe lângă potențarea vocii sale, Răzvan Mazilu a reușit să-l facă pe Lucian Ionescu să-și depășească limitele actoricești cu acest Macheath, zis Mackie Șiș, care duce spectactorul, chiar și profan în ceea ce privește subiectul real al piesei, în lumea lui plină de vicii, corupți, destrăbălați și inadaptați ai unei societăți britanice victoriene nu în cea mai bună perioadă a sa.

Modul în care actorul reușește să arate fiecare valență a personajului face spectatorul să vibreze, să empatizeze, să-l urască, să-l adore și, în cele din urmă să-i dorească ștreangul în jurul gâtului, dar finalul este cu totul altul, așa cum spun chiar cei doi Peachum Jonathan Jeremiah și Celia în finalul piesei (apărută la Editura EuroPress Group), în traducerea lui Victor Scoradet:

“Măcar pe scenă, fără violență,
Dreptatea-nlocuită-i de clemență.
Vedea-veți deci acuma cum apare
Un sol al Regelui, călare
Frumoasă ne-ar fi viața
Și plină de-ncântare,
De-ar apărea mereu
Solul regal călare”.

Restul distribuției, la fel de implicată și cu calități vocale impresionante, duce până la capăt viziunea lui Răzvan Mazilu în această poveste, care pare că are un final, dar în cele din urmă, finalul este al spectatorului. Îți dă toate ingredientele să-ți construiești TU un final, așa cum îl vrei, în funcție de ceea ce simți pentru Macheath, zis Mackie Șiș.

Dacă nu ai văzut până acum această punere în scenă, poate ar fi cazul să-ți faci timp și să mergi la teatru, să pătrunzi cu pași înceți în lumea „Operei de Trei Parale” gândită și scrisă de Bertolt Brecht și Kurt Weill, dar pusă în scenă în viziunea lui Răzvan Mazilu. Ai să pleci din sală cu cel puțin un personaj în memorie, și fredonând cel puțin o melodie. Zic că este un câștig acest spectacol pentru spectatorul român de teatru, și nu numai.

Recomandare: 16+
Durata: 2h 50′ (cu pauză)
Data premierei: 7 mai 2022
Traducerea textului: Ozana Oancea
Adaptarea songurilor: creație colectivă după versiunea Ninei Cassian
Regia: Răzvan Mazilu
Coregrafia: Răzvan Mazilu
Costume: Răzvan Mazilu
Decor: Dragoș Buhagiar
Pregătirea muzicală: Maria Alexievici
Lighting design: Costi Baciu
Producția muzicală: Vlad Vedeș
Corepetitori: Miriam Drașovean, Maria Alexievici
Producător delegat: Vasea Blohat
Șef producție: George Ion
Regia tehnică: Viorel Stemate
Costumieră: Nicoleta Țîcu
Machiaj & peruci: Ioana Roman, Mara Rădulescu

Distribuția:

Marlene, Amfitrion: Dan Pughineanu
Macheath, zis Mackie Șiș Lucian Ionescu
Jonathan Jeremiah Peachum, proprietarul firmei „Prietenul cerșetorilor”: Mihai Mitrea
Celia Peachum, soția lui: Mihaela Coveșeanu
Polly Peachum, fiica lor: Oana Predescu / Maria Alexievici
Jackie „Tiger” Brown, șeful poliției din Londra: Mircea Alexandru Băluță
Lucy, fiica lui: Ana Udroiu
Jenny Speluncă: Mihaela Trofimov
Smith: Alex Popa
Filch: Dan Clucinschi
Pastorul Kimball: Dragoș Spahiu
Mathias „Lovele”: Ovidiu Ușvat
Jakob „Tarantula”: Alex Călin
Walter „Beznă”: Matei Arvunescu
Robert „Matrioșcă”: Ion Bechet
Ede „Gură de Aur”: Dana Marineci
Dolly: Andreea Hristu
Betty: Iulia Samson
Vixen: Raluca Botez
Doamna bătrână: Robert Radoveneanu

1 din 14