După o săptămână haotică, vineri seara am îmbrăcat unul dintre tricourile cu ”Lilo & Stitch” și am pornit spre cinematograf. A trecut ceva vreme de când am intrat ultima oară în sală cu o maluhia loa deplină. Sigur a contribuit la starea mea și plușul Stitch cu recipient special pentru popcorn (mda, nu am rezistat tentației).
Sunt unul dintre acei mileniali ai anilor ’80 care au văzut originalul Lilo & Stitch (2002) la vârsta aceea ciudată când nu ești considerat nici adult, nici adolescent (dar te uiți la desene animate). În 2002 „Lilo & Stitch” a fost una dintre animațiile care, deși părea pentru copii, ne-a lovit din plin pe toți în plexul solar și a făcut ca toți războinicii ninja din lume să taie toate cepele posibile și imposibile pe lângă noi.
Recunosc că am fost foarte sceptică atunci când Disney a anunțat că intenționează să relanseze povestea în versiune live-action direct pe platforma Disney+. Și știm cu toții că live-action-urile Disney sunt hit or miss (cred că cel mai bun remake rămâne ”The Jungle Book” al lui Jon Favreau). După câteva proiecții de testare a filmului regizat de Dean Fleischer Camp (Marcel the Shell with Shoes On), ca urmare a reacțiilor pozitive, Disney s-a hotărât să lanseze totuși filmul în cinematografe.
Și iată-mă în 23 mai 2025 țopăind spre cinematograf ca să văd remake-ul (împreună cu toți războinicii ninja). Precizez de la început că am vizionat varianta subtitrată în română cu sunetul original în engleză.
Atenție, recenzia conține spoilere!
A fost limpede încă din clipurile de promovare că remake-ul live-action și-a propus o abordare mai realistă și matură a poveștii. Ca și povestea din versiunea originală, și cea din 2025 urmărește o fetiță nonconformistă, Lilo Pelekai (Maia Kealoha), care trăiește în Hawaii cu sora ei mai mare, Nani Pelekai (Sydney Agudong), după moartea părinților lor. În tot haosul emoțional, Lilo adoptă un câine albastru cam ciudățel, care se dovedește a fi Stitch (voce Chris Sanders – care i-a dat voce și viață lui Stitch și în 2002, fiind unul dintre creatorii lui) – un experiment extraterestru 626 – scăpat de sub control. Experimentul 626 a fost creat de „geniul malefic” Dr. Jumba Jookiba (Zach Galifianakis) pentru a provoca haos în galaxie. Amândoi sunt capturați și judecați de Federația Galactică Unită, iar Grand Councilwoman/Marea Consilieră (voce Hannah Waddingham) îl condamnă pe 626 la exil pe un asteroid. 626 evadează și aterizează forțat cu o navă spațială pe Pământ, în Kauaʻi, Hawaii.
De aici apar câteva modificări față de povestea originală:
Scenariștii l-au eliminat de tot pe Capitanul Gantu pentru a permite, spun ei, o concentrare mai mare pe relațiile interpersonale și pe dezvoltarea personajelor. În locul lui, Dr. Jumba devine principalul antagonist, având motivații mai personale legate de Experimentul 626 – Stitch. Pleakley (Billy Magnussen) este prezentat într-o manieră mai serioasă, iar Cobra Bubbles (Courtney B. Vance) este un agent CIA. Disney inventează un nou personaj – Mrs. Kekoa (Tia Carrere – vocea originală a lui Nani din 2002), care să preia rolul de asistent social.
Un nou personaj este și Tūtū (Amy Hill), vecina de șaptezeci de ani a lui Lilo și Nani Pelekai, care le cunoaște familia de ani de zile; eu am tras concluzia că este și bunica lui David Kawena (Kaipo Dudoit). Un rol surpriză îl are și Jason Scott Lee – vocea originală a lui David – ca manager la Lu’au unde lucrează (pentru scurt timp) Nani.
Temele principale ale poveștii rămân aceleași, dar redate într-un ton mai realist, emoțional și matur: singurătatea, pierderea, sentimentul de a fi „altfel”, dar și ideea de familie aleasă și reconstruită.
Lilo, deși marginalizată în mica ei comunitate, are o profunzime emoțională foarte rar întâlnită la un copil. Relația ei cu Nani – plină de certuri, dar încărcată de loialitate și iubire – reflectă de fapt cât de greu e să fii „adult” când încă ești copil în multe privințe. Stitch rămâne simbolul haosului interior, al furiei fără direcție, dar și al posibilității de a te schimba atunci când simți că ești iubit și că aparții.
De ce mi-a plăcut în versiunea 2025:
Maia Kealoha care o joacă pe Lilo este adorabilă și aduce filmului o emoție sinceră, autentică. Chiar este Lilo.
Versiunea live-action se bazează mai mult pe teme precum trauma, vindecarea și familia aleasă, și creează rezonanță atât cu milenialii, cât și cu generațiile Z și Alpha.
Remake-ul explorează profunzimea emoțională a personajelor sale într-un mod mai realist, matur și mai concret. Nani, sora mai mare rebelă, care este brusc forțată să se maturizeze, responsabilă de un copil foarte sensibil, își dorește să urmeze facultatea, ceea ce devine parte din conflictul narativ (spre deosebire de versiunea din 2002 în care nu se vorbește despre studii sau visuri personale). Relația tensionată dintre Nani și responsabilitățile ei devine mai credibilă, mai dureroasă, dar și mai umană. Această modificare a poveștii reflectă o realitate socială: mulți tineri sunt forțați să se maturizeze prea devreme pentru a avea grijă de frații mai mici, lăsând în urmă propriile visuri. Decizia lui Nani de a ceda la final custodia lui Lilo vecinei lor Tūtū pentru a putea merge la facultate adaugă un strat dulce-amar despre sacrificiul personal și dezvoltare, o interpretare mai „adultă” a responsabilității. Nu am văzut în niciun caz alegerea lui Nani ca un abandon al temei originale „Ohana înseamnă că nimeni nu e lăsat în urmă”. Nici pe departe! Nani se maturizează, iar dragostea pentru sora ei rămâne aceeași. Facultatea îi oferă șansa de a construi un viitor mai stabil pentru amândouă.
Muzica joacă un rol important în crearea atmosferei emoționale și culturale a filmului din 2025 și păstrează multe dintre piesele emblematice, reprezentarea hawaiană fiind mai intenționată decât în original. Filmul nou adaugă și reinterpretări pentru „He Mele No Lilo” și „Hawaiian Roller Coaster Ride”. Mi-au plăcut la fel de mult ca și cele din original.
Filmul include mai multe detalii despre limbă, vestimentație, viață cotidiană și care reflectă viața reală pe insulă, nu doar o versiune „turistică” a acesteia. Vizual, filmul are o cinematografie caldă, care surprinde frumusețea naturală a Hawaii-ului fără să cadă într-un exotism superficial.
Versiunea 2025 introduce noi dinamici de familie și comunitate și ne arată că „Ohana” nu înseamnă doar legătura de sânge, ci și rețele de sprijin reale în comunitate. ”Ohana” rămâne tema centrală, cea mai puternică, dar ea evoluează. Dacă în povestea din 2002 este tratată la nivel restrâns, intim, în relația dintre cele trei personaje – Lilo, Stitch și Nani, în 2025 ”Ohana” este contextualizată nu numai emoțional dar și la nivel social. Tūtū oferă sprijin emoțional lui Lilo și Nani, este o bunică a întregii comunități. Comunitatea este mult mai prezentă în remake. Iar sistemul de protecție socială nu este bau-baul cel rău, ci arată o preocupare reală atât pentru binele lui Lilo cât și pentru cel al lui Nani.
Regizorul a adoptat un ritm mai atent la detalii, contemplativ, mai lent, care permite spectatorului din sala de cinematograf să respire și să simtă greutatea reală a situației prin care trec personajele.
Ce mi-a plăcut mai puțin în versiunea 2025:
Decizia de a îl elimina pe Căpitanul Gantu, o figură cheie în firul narativ și lipsa tensiunii comice pe care o aduce personajul în filmul original. Rolul Dr. Jumba a fost extins pentru a deveni antagonistul principal dar, din păcate, și chiar surprinzător pentru mine, Zach Galifianakis didn’t deliver. Personajul original avea o ambiguitate morală complexă care nu a fost deloc surprinsă în remake. Culmea, Pleakley a devenit un personaj mult mai memorabil.
Versiunea animată avea un ton unic, neobișnuit, iar remake-ul parcă nu a reușit să surprindă acel farmec excentric, pe alocuri chiar caricatural.
Deși nu sunt fan al lui Elvis, am apreciat întotdeauna rolul pe care l-a avut în Lilo & Stitch 2002, filmul fiind și motivul pentru care am ascultat muzica lui. În remake, umorul jucăuș dat de muzica lui Elvis este mai puțin prezent și asta schimbă tonul general. Scena în care Lilo îi arată lui Nani cum Stitch poate reda discul cu muzica lui Elvis e atât de nememorabilă spre deosebire de scena din 2002.
Ce a lipsit inexplicabil din versiunea 2025:
În filmul din 2002, Stitch citește o carte cu povestea ”Rățușca cea urâtă”, poveste în care se regăsește: o ființă mică, respinsă, diferită, fără un loc în lume. Într-un moment simplu, dar emoționant până la lacrimi, Stitch rostește „Lost… I’m lost.” În acel moment Stitch devine conștient de suferința lui și de faptul că tânjește după prietenie, după iubire. Scenă de premiul Oscar, dacă mă întrebați pe mine,
În versiunea din 2025, Stitch nu beneficiază de un echivalent clar emoțional al acestei revelații intime, de aceea arcul lui de transformare pare mai puțin justificat și pare că vine prea brusc în poveste.
În filmul din 2002, Stitch se costumează din greșeală în super-erou în timp ce încearcă să se implice în treburile casnice, iar pe fundal Elvis cântă ”You’re the devil in disguise/Oh yes you are”. E o scenă absolut fabuloasă care îmi provoacă lacrimi de râs de fiecare dată. Scena asta ne inducea ideea că Stitch nu e un monstru, ci un erou.
În 2025 scena este complet eliminată. Era scena pe care o așteptam cu nerăbdare și am fost extrem de dezamăgită că nu a fost folosită. În schimb, Stitch trece prin crize de furie și suferință, dar fără partea drăguță, jucăușă, umanizantă care îl face atât de memorabil și simpatic în original. Ca să înțelegeți ce înseamnă scena respectivă pentru mine: am până și plușul Disney reprezentându-l pe Stitch ca super-erou cu pelerină și sutien pe cap.
Concluzia?
Cred că Lilo & Stitch (2025) este mai mult decât o repovestire. Deși filmul live-action nu reproduce unele dintre momentele-cheie care au transformat originalul animat într-un clasic rollercoaster emoțional, versiunea 2025 compensează printr-o abordare mai matură și o explorare realistă a temei centrale: ce înseamnă, de fapt, ohana (familia)? Ohana nu e doar un cuvânt frumos, ci o rețea de sprijin, o alegere conștientă de a fi alături unii de ceilalți.
Lilo & Stitch 2025 devine astfel o traducere emoțională a nevoii de apartenență pentru un public care a crescut, care înțelege mai bine pierderea, anxietatea și complexitatea vieții și a iubirii.
Recenzie de Adina Marasoiu
Lilo & Stitch rulează din 21 mai la cinema în formatele 2D, 3D, 4DX 3D, Dolby Atmos, cu subtitrare în română și 2D, 3D, 4DX 3D pentru varianta dublată și este distribuit în România de Forum Film.
- Regie: Dean Fleischer Camp
- Scenariu: Chris Kekaniokalani Bright, Mike Van Waes, bazat pe scenariul original scris de Chris Sanders și Dean DeBlois
- Gen: Acțiune, Aventură, Comedie, Dramă, Familie, Fantastic
- Durată: 108 minute
- Lansare în România: 23 mai 2025
- Distribuitor: Forum Film România
- Distribuție: Maia Kealoha – Lilo
Sydney Agudong – Nani (Sydney Elizebeth Agudong)
Chris Sanders – Stitch
Zach Galifianakis – Jumba
Billy Magnussen – Pleakley
Courtney B. Vance – Cobra Bubbles
Amy Hill – Tutu
Tia Carrere – Mrs. Kekoa
Jason Scott Lee – Lu’au Manager
DISTRIBUȚIA VARIANTEI DUBLATE
- LILO – Ana Vasilache
- STITCH – Iustin Hvnds
- JUMBA – Ion Grosu
- PLEAKEY – Tomy Weissbuch
- COBRA BUBBLES – Valentino Tiron
- TUTU – Carmen Ionescu
- DNA. KEKOA – Gabriela Valentir
- DAVID – Dan Pughineanu
- CONSUL SUPREM – Mihaela Rădescu
- MERTLE – Anastasia Adam
- DNA. PELEKAI – Oana Mereuță
- DL. AGAS – Robert Bercu
- KUMU HULA – Nicu Enescu
- AJ – Theodora Stancu
ÎN ALTE ROLURI – Patricia Adam • Adina Andrei Lucaciu • Viorel Ionescu • Tania Chiru • Anastasia Mihăilă • Geo Morcov • Viorel Păunescu • Ana Bianca Popescu • Valeria Stoian • Adrian Venete
- Sinopsis: “Lilo & Stitch este o poveste emoţionantă şi plină de umor, despre prietenia neaşteptată dintre o fetiţă singuratică din Hawaii şi un extraterestru evadat, care ajunge din întâmplare pe planeta Pământ.”
