Actrița Alexandra Răduță debutează în lungmetraj, cu un rol amuzant în comedia „În pielea mea”. Filmul indepedent regizat de Paul Decu va intra în programul cinematografelor din 10 februarie, distribuit de T.R.I.B.E. Films.
Absolventă a programelor de licență și master în Arta Actorului la UNATC „I.L. Caragiale”, Alexandra Răduță a colaborat constante cu teatre din București și din țară, unde a avut ocazia să lucreze cu regizori și echipe diverse. În prezent joacă în spectacole precum „Birlic” și „Ivanov” (Teatrul Toma Caragiu Ploiești), „No worries, Catalinicika!” (Teatrul de Artă), „Marele Cutremur” (Teatrul Dramaturgilor Români) și „Marea înghesuială” (P2P Theater). „În pielea mea”, primul ei proiect cinematografic este o comedie care surprinde patru cupluri în momentul în care decid și urmează o provocare: să facă schimb de roluri – fetele să urmeze programul de weekend al băieților și invers, să vadă „cui îi este mai greu”.
Lăcrămioara, personajul interpretat de Alexandra, e o tânără sensibilă, cuminte, vulnerabilă și temătoare, care își încurajează iubitul de care este mândră, Cezar (Vlad Gherman) și e mereu alături de prietenele e, la bine și la greu.
Cum a fost pentru tine experiența acestui proiect, începând de la propunerea de scenariu până la finalul filmărilor?
Toată experiența a fost surprinzătoare. Începând cu propunerea primită de la regizorul Paul Decu, pe care-l cunosc de mult timp, și care a venit cu ideea acestui scenariu și mi-a propus personajul Lăcrămioarei, care e destul de diferit de mine, până la tot ce-am trăit pe platou, cu echipa.
Nu mă așteptam să fiu chiar atât de bine tratată la un prim proiect de lungmetraj, deși nu sunt la primul proiect de actriță, aici m-am simțit pentru prima dată ca o actriță. A venit ca un treat tot proiectul ăsta.
Acest film e cumva o încununare a eforturilor lui Paul de până acum. Iar pe mine m-a pus la treabă într-un mod plăcut.
Cum este Lăcrămioara, personajul tău din film?
Lăcrămioara este o tipă firavă, gingașă, o persoană de care îți vine să ai grijă, este foarte sensibilă din toate punctele de vedere și fizic, și emoțional. Parcă are așa o aură de anxietate în jurul ei.
Care crezi că e frica cea mai mare a Lăcrămioarei și care e frica ta cea mai mare?
Cea mai mare frică a Lăcrămioarei se leagă de starea ei fizică, adică de orice îi pune în pericol starea fizică, sănătatea. Cred că e o frică foarte mare pentru ea. Nu știu dacă are, de exemplu, frică de înălțime sau cel puțin nu cred că are așa ceva. Dar cred că este foarte frică să nu cumva să pățească ceva, orice. E ipohondră, alergică la tot.
Iar pentru frica mea cea mai mare… mi-ar trebui o listă. Îmi este frică de singurătate, de eșec, de tristețe.
Personajul tău, Lăcră, e o tipă sensibilă, cu alergii fizice multe. Tu la ce ești alergică?
La ipocrizie, egoism, infatuare, aroganță.
Ce crezi că o amuză cel mai mult pe Lăcrămioara, în general și la partenerul ei, versus ce te amuză pe tine cel mai mult la tine și la partenerul tău de viață?
Cred că pe Lăcrămioara o amuză cel mai tare la partenerul ei faptul că vede că deși el este un tip extrem de vulcanic, încearcă să se țină foarte, foarte tare sub control, să fie calm și zen, iar efortul ăsta cred că o amuză foarte mult la el.
În rest, cred că lucrurile puțin deocheate o amuză, într-un mod timid.
Iar pe mine mă amuză la Gabi, partenerul meu, momentele în care încearcă foarte tare să facă glume.
Din punctul ăsta de vedere ne asemănăm, Lăcrămioara și cu mine, adică ne amuză efortul exagerat pe care-l fac partenerii noștri.
Ce tip de comedie te amuză sau îți place cel mai mult?
Sunt foarte multe chestii care mă amuză și sunt foarte diferite pentru că nu am criterii foarte rigide în ceea ce privește cinematografia sau teatrul. În primul rând mă atrag lucrurile organice și cele care se nasc viu și din punctul ăsta de vedere nu pot să spun că îmi place un stil de comedie sau altul. M-am uitat recent la un serial care mi-a plăcut foarte, foarte mult, „The Bear”. Și e acolo un tip de umor pe care l-am întâlnit destul de rar.
Dacă m-ai fi întrebat asta înainte să dau de acest serial, n-aș fi oferit acest exemplu ca fiind ceva ce-mi place și mă amuză. Dar, în general, mă amuză foarte tare relațiile dintre oameni, situațiile construite foarte onest pentru că așa, inevitabil sunt foarte amuzante. Îmi place când comedia are ritm. Și prefer comicul de situație.
Ce îți place cel mai mult la filmul tău preferat?
Filmul meu preferat este „Interstellar” pentru că este o poveste de dragoste între tată și copiii lui, absolut tulburătoare, care cumva depășește bariera asta de timp și spațiu și este pusă pe ecran atât de frumos și atât de poetic. L-am văzut de cel puțin 10 ori și, sincer, de fiecare dată îl privesc din alt punct de vedere, dincolo de valoarea sa spectaculoasă de producție, de faptul că mă impresionează efectele speciale și muzica absolut extraordinară.
E un anume moment în film la care eu plâng de fiecare dată…
Ce îți place și ce te motivează pe tine în actorie?
Sunt o actriță destul de dependentă de reacția publicului. Asta este, ce să fac.
Îmi place faptul că reușesc să trezesc o emoție sau reușesc să amuz pe cineva, asta îmi dă motivație să merg mai departe și o forță extraordinară. Cred că mă împlinește și faptul că pot să explorez atâtea domenii, stări și personalități. Și îmi place foarte mult faptul că este și o cercetare continuă, pentru că în meseria asta descoperi oameni, ai parte de o cercetare și o analiză continuă.
În cazul filmului „În pielea mea” care sunt mesajele sau emoțiile care speri să ajungă la public?
Cred că un concept foarte important pe care-l tratează filmul în mod discret, sub primul înveliș de comedie, este că niciodată adevărul nu e doar la tine, ci într-o foarte strânsă relație cu persoana din fața ta, este un echilibru între perspectivă, date și context. Pentru că și contextul contează foarte tare când încerci să cataloghezi, să „judeci” ceva, n-ai de unde să știi dacă omul din fața ta se simte bine, dacă a dormit bine, dacă a mâncat, dacă e ok.
Care sunt stereotipurile care te enervează pe tine cel mai mult?
Primul e chiar cel menționat în film, că întotdeauna se vorbește despre femei vs. bărbați și de fapt în viață chiar nu e despre asta, despre acest fals concurs. Fiecare are plusurile și minusurile lui. Sunt situații în care, să zicem, femeile sau unele femei ar fi mai pricepute sau sunt alte situații în care bărbații preiau conducerea, dar doar pentru că există acel context de care ne vorbeam mai devreme.
Un al doilea ar fi stereotipul că femeile sunt niște neajutorate, că nu se pot descurca. E un moment în film în care fetele pleacă cu mașina mai mare, iar unul dintre băieți se arată extrem de îngrijorat că am luat noi mașina aceea prin hârtoape și că nu o să ne descurcăm. Și de fapt ne descurcăm foarte bine, ajungem, ne facem și bază, pescuim, facem față.
Un altul ar fi acela că bărbații n-au sentimente sau că n-ar trebui să le arate. Și bărbații au sentimente, îi sperie foarte multe lucruri și cred că e foarte greu pentru ei să țină de imaginea asta impusă de „tough guy”. Și bărbații și femeile se confruntă cu frici, cu tot felul de așteptări și comparații, cu emoții puternice. Iar când nu-i întreabă nimeni pe bărbați cum se simt și când ei nu sunt încurajați să se exprime, perpetuăm un stereotip care nu ne folosește deloc. Câteodată și eu cad pradă acestuia, fiindcă așa am fost crescuți, auzind în jur că bărbații sunt duri, puternici, iar femeile nu, ele sunt niște flori. Dar nu ne punem problema că ne punem standarde și presiuni inutile, că e ok să ne raportăm diferit la lucrurile astea și unii la alții.
Cum ajungem la armonie în cuplu? Care sunt, din punctul tău de vedere, cele mai importante ingrediente ale unei relații armonioase?
Când aflu te anunț. Glumesc. Așa pur teoretic, pentru că practic este foarte greu, cred că e bine să nu spui imediat atunci când te enervează ceva, în sensul în care să-ți dai răgaz să vezi dacă ești reactiv sau nu, să lași un răgaz, să lași apele să se liniștească în jurul tău și de-abia după să cerni un pic informațiile și situațiile, să vezi ce te-a deranjat pe bune, ce lucruri au trecut limitele pe care tu le-ai pus și ce este o jignire pentru ego-ul tău. Pentru că, de exemplu, ego-ul mi se pare o chestie foarte dăunătoare. Te împiedică să comunici, te împiedică să-i dai celuilalt circumstanțe atenuante, spațiu pentru vulnerabilitate. Și mai cred că e nevoie de răbdare, din toate punctele de vedere.
Cât de mult înseamnă răbdarea și în carieră?
E o temă foarte importantă pe care, de exemplu, aș fi avut nevoie să o abordez în facultate. Să știu cum să fac față unor situații. Eu am terminat masterul când a început pandemia. Aparent aveam în față un parcurs foarte bun, adică fusesem văzută de niște regizori, de niște directori de casting, luasem niște proiecte foarte interesante, începusem să repet la ele, era totul pregătit: „Hai să facem, hai să facem, hai să facem!” Aveam în discuții și o angajare la un teatru aici în București. Aveam planuri și aripi. A venit pandemia și… nu s-a mai întâmplat nimic din toate astea, timp de trei ani eu n-am jucat. A fost foarte dur.
Marele meu noroc a fost că am avut un un spațiu sigur în care să continui să lucrezi texte și să continui să îmi exersez mâna. Dar a fost ceva brutal și n-am știut cum să gestionez situația la început. Au apărut tristețea, dezămăgirea, lipsa de motivație, la un moment dat renunțasem la actorie, mă angajasem la o firmă de consultanță în construcții în domeniul militar.
Ce te-a ajutat cel mai mult? Cum te raportezi acum la un casting?
Faptul că până la urmă am exersat și n-am renunțat. M-a ajutat faptul că s-au ivit niște proiecte, iar acum că simt că drumul ăsta nu mai e pe viață și pe moarte. Pentru că atunci când simți că e pe viață și pe moarte și te duci la un casting, e foarte greu să îl ei, pentru că pui foarte multă presiune pe tine. Și nu e vorba despre tine, e vorba despre cum te potrivești personajului. Degeaba îți spune cel din fața ta că „tu ești un actor foarte bun, dar nu te potrivești pentru ce am nevoie”, că în capul tău auzi doar că „ești prost, du-te acasă”, deși nimeni nu-ți spune asta. E bine să nu iei totul atât de personal.
Îmi amintesc de un interviu pe care l-a dat o actriță celebră, cred că Jessica Chastain, în care povestea că atunci când s-a apucat de actorie, bunica ei i-a spus că, în medie, actorii iau un casting după al 64-lea casting ratat. Iar ea nici nu s-a gândit că va lua castingul, atunci când se prezenta, a început să ia proiecte tocmai din relaxarea cu care le aborda și a contat faptul că nu a pus atâta presiune pe ea pentru că s-a dus fără așteptări.
În facultate nu spune nimeni că așa trebuie să fii. Îți spune lumea abia după ce ai intrat în meseria asta că o să ratezi multe. Dar tu ai apucat deja să îți creezi așteptările și să ajungi cel mai mare critic al tău sau să dai cu tine de pământ.
Te-ai simțit vreodată inconfortabil în pielea ta sau judecată sau criticată pentru felul în care ești? Și dacă da, cum ai trecut peste momentele astea?
Am fost un copilaș foarte ciudat. Nu aveam prieteni, nu prea ieșeam afară.
Stăteam foarte mult în magazinul părinților mei și am început să lucrez acolo de la 10 ani, că n-aveam prieteni și n-aveam chef, mi se părea că nu am subiecte de discuție cu nimeni.
Am fost destul de marginalizată pentru tipul ăsta de comportament și pentru preocupările pe care le aveam, eram destul de mult prin casă, descoperisem internetul și stăteam foarte mult pe YouTube, mă uitam zile întregi la stand-up, începuseră să posteze Teo, Vio și Costel, mă mai uitam pe net la clipuri, descoperisem și site-urile de filme, mă uitam la filme piratate.
Apoi, în facultate, mi-am ridicat niște ziduri din jurul meu și am creat o persona care nu era deranjată să fie arătată cu degetul.
Acum mă simt mult mai bine în pielea mea. Relația cu Gabriel (care joacă rolul lui Gigi în film) m-a ajutat foarte mult să recuperez din stima de sine pierdută în timpul facultății. În facultate se mergea destul de mult pe ideea asta că „trebuie să fii deconstruit”, să fii construit cum vor ei. Așadar am lucrat foarte puțin la construit.
Am avut, însă, un profesor foarte bun în facultate, Radu Gabriel, care mi-a spus că se poate și ca mine și cum vreau eu și cum mă simt eu bine și că sunt ok așa cum sunt. Anul acela de atelier de comedie cu Radu Gabriel a suplinit ceilalți ani. Simt că am avut un mare noroc că l-am avut profesor și că am primit sfaturi bunede la el. Acel an m-a ajutat în meserie, apoi relația cu Gabriel Vatavu, faptul că am avut spațiu să fiu și vulnerabilă. Pentru că îmi spuneam și eu că trebuie să fiu doar puternică, să răzbat.
Care ar fi, din punctul tău de vedere, cele mai importante ingrediente ale unei comedii bune, ale unui film bun în general?
Aș porni de la actorii potriviți. Dau primul exemplu apropiat – Sergiu Costache face în acest film face un rol foarte diferit față de cele în care a fost distribuit până acum și mi se pare un pariu foarte bun pentru el, nu „type casting”, este foarte potrivit în rolul lui Vio.
Apoi apreciez un regizor care să știe gluma, niște producători care să aibă grijă de proiect, timp pentru repeții, chimia dintre actori.
Repetițiile sunt, de asemenea, foarte importante la o comedie, pentru că e vorba de foarte multă matematică și de foarte mult ritm, glumele au o melodie a lor. Și când lucrurile se leagă și se aliniază planetele și nu-ți vine să crezi că la sfârșit se întâmplă ceva bine, cu siguranță va ieși și o comedie foarte bună.
Nu toate filmele trebuie să fie de Cannes, nu toate filmele trebuie să fie de Oscar. Sunt filme la care eu m-am uitat de foarte multe ori pentru chimia dintre actori sau m-am uitat la ritmul pe care îl au. Revin la serialul „The Bear”, că e cel mai recent văzut, are un ritm extraordinar. Și diferit de la episod la episod. N-am mai văzut așa ceva.
Nu toate filmele și serialele sunt destinate să fie în festivaluri, dar toate sunt experiențe diferite pentru public, se apropie diferit de public. Pentru mine, cu cât o operă se apropie mai mult de public, cu atât e mai autentică, onestă și relevantă.
„În pielea mea” din 10 februarie la cinema, distribuit de T.R.I.B.E. Films.
SELF-BIO: Cine este Alexandra Răduță?
Sunt Alexandra Răduță, actriță profesionistă, absolventă a programelor de licență și master în Arta Actorului la UNATC „I.L. Caragiale”. Parcursul meu artistic s-a construit prin colaborări constante cu teatre din București și din țară, unde am avut ocazia să lucrez cu regizori și echipe diverse, în proiecte care m-au dezvoltat atât din punct de vedere tehnic, cât și creativ.
În prezent joc în spectacole precum „Birlic” și „Ivanov” (Teatrul Toma Caragiu Ploiești), „No worries, Catalinicika!” (Teatrul de Artă), „Marele Cutremur” (Teatrul Dramaturgilor Români) și „Marea înghesuială” (P2P Theater). De-a lungul timpului am interpretat roluri variate, de la personaje din dramaturgia clasică – precum Sonia în „Unchiul Vania” – până la comedii contemporane, musicaluri și creații experimentale.
Experiența mea include scurtmetraje și proiecte de teatru radiofonic realizate pentru Radio România Cultural, un mediu în care am dezvoltat detașarea emoțională și atenția pentru detaliu.
Vorbesc fluent limba engleză, am competențe solide în limba franceză și mențin o pregătire fizică activă prin fitness, echitație, pilates și sporturi de contact, abilități care susțin flexibilitatea și disponibilitatea corporală necesare profesiei mele.
Ca actriță, sunt orientată spre rigoare, autenticitate și construcția unui parcurs coerent pentru fiecare personaj. Caut să fac parte din proiecte care provoacă, comunică și aduc o contribuție reală zonei teatrale și cinematografice.
