La 29 ianuarie 2024, lumea a auzit vocea lui Hind Rajab, o fetiță de șase ani, prinsă într-o mașină în Gaza, alături de trupurile a șase membri ai familiei sale, implorând după un ajutor care nu a mai venit. Din 6 februarie, Voodoo Films lansează în cinematografe Vocea lui Hind Rajab, o docudrama politică tumultuoasă, care la Venția a câștigat Leul de Argint, după ce a primit aplauze la scenă deschisă care au durat douzeci și trei de minute. Recent a fost nominalizat la Oscar pentru Cel mai bun film străin.
Hind, împreună cu mătușa, unchiul și cei patru veri ai săi, evacua cartierul Al Hawa în urma unui ordin al armatei israeliene, când mașina în care se aflau a fost atacată, toți fiind uciși, cu excepția ei. Voluntarii Red Crescent sunt alertați printr-un apel venit de la Omar (Motaz Malhees), un unchi aflat în Germania. Urmează o cursă contracronometru, marcată de tensiune și obstacole, pentru a trimite o ambulanță către fetiță, după un efort colectiv uriaș.
Ultimul apel al lui Hind Rajab este una dintre cele mai cutremurătoare și emblematice povești care au ieșit la iveală din Gaza, un moment investigat minuțios de instituții precum The Washington Post, Sky News și Forensic Architecture. A rezonat la nivel global atât ca tragedie intimă, cât și ca act public de acuzare. În ce moment ați decis că această poveste trebuie să devină un film?
Am dat prima dată peste un scurt fragment audio cu Hind Rajab cerând ajutor. Vocea ei fragilă, străpungând haosul, rugându-se pur și simplu să nu fie lăsată singură. În clipa în care am auzit-o, ceva s-a schimbat în mine. Am simțit un val copleșitor de neputință și durere — nu intelectual, ci fizic. Ca și cum lumea s-ar fi înclinat ușor de pe axa ei.
Vocea lui Hind, în acel moment, a devenit ceva mai mult decât strigătul disperat al unui copil.
A părut a fi însăși vocea Gazei, cerând ajutor într-un gol, întâmpinată cu indiferență, cu tăcere. O metaforă dureros de reală: un strigăt de salvare pe care lumea îl putea auzi, dar la care nimeni nu părea dispus sau capabil să răspundă.
Am luat legătura cu Red Crescent Palestina pentru a asculta înregistrarea completă. Avea peste șaptezeci de minute — șaptezeci de minute de așteptare, de frică, de încercare de a rezista. A fost unul dintre cele mai dificile lucruri pe care le-am ascultat vreodată.
Apoi am început să vorbesc cu mama lui Hind și cu oamenii aflați la celălalt capăt al apelului, cei care au încercat, împotriva unor șanse imposibile, să o salveze. Am vorbit ore întregi. Din cuvintele lor și din prezența bântuitoare a vocii lui Hind însăși, am început să construiesc o poveste. O poveste ancorată în adevăr, purtată de memorie și modelată de vocile celor care au fost acolo.
De ce ați simțit nevoia să spuneți această poveste prin intermediul cinematografiei?
Chiar și în lipsa accesului în Gaza, a apărut un anumit jurnalism de investigație. Dar eu cred că cinematografia oferă altceva. Ea nu relatează, ci își amintește. Nu argumentează, ci te face să simți. Ceea ce m-a bântuit nu a fost doar violența a ceea ce s-a întâmplat, ci tăcerea care a urmat. Asta nu e ceva ce un raport poate conține. Este ceva ce doar cinematografia, în liniștea și intimitatea ei, poate încerca să cuprindă. Așa că am apelat la singura unealtă pe care o am — cinematografia — nu pentru a explica sau analiza, ci pentru a păstra o voce. Pentru a rezista uitării. Pentru a onora un moment pe care lumea nu ar trebui să-l uite niciodată. Această poveste este și despre responsabilitatea noastră colectivă, despre cum sistemele eșuează în a proteja copiii din Gaza și despre cum tăcerea lumii face parte din violență.
Acest film este ancorat într-o pierdere reală și devastatoare: moartea unui copil a cărui voce a fost auzită în întreaga lume. Ați vorbit despre ascultarea înregistrării audio complete și despre contactarea celor implicați direct. Dar abordarea unei povești atât de sensibile ridică inevitabil întrebări legate de consimțământ, încredere și reprezentare. Cum a reacționat familia lui Hind Rajab, în special mama ei, Wessam, la dorința dumneavoastră de a spune această poveste prin cinema? Și în ce fel le-a modelat sprijinul procesul de creație?
După ce am ascultat înregistrarea completă de la Red Crescent Palestina, am știut instantaneu — în corpul meu, nu doar în mintea mea — că trebuie să fac acest film. Dar am știut, cu o claritate absolută, un lucru: dacă mama lui Hind ar fi spus nu, m-aș fi retras. Acea conversație nu a fost o formalitate; a fost fundamentul. Fără consimțământul ei, nimic nu ar fi mers mai departe.
Rana, de la Red Crescent, a fost cea care m-a pus în legătură cu ea. Rana fusese la telefon cu Hind ore întregi în acea zi, iar ea și mama lui Hind dezvoltaseră între timp o legătură profundă. Își făcuseră o promisiune ca, atunci când acest coșmar se va încheia, să meargă împreună să viziteze mormântul lui Hind. Acest gest simplu mi-a vorbit enorm despre grija și încrederea care înconjurau deja memoria lui Hind.
Mama lui Hind este o femeie extraordinară — grațioasă, inteligentă și profund bună. Încă de la primul apel, am fost complet transparentă. I-am spus: „Acest film va exista doar dacă dumneavoastră îl doriți. Decizia vă aparține.” Mi-a povestit totul despre Hind: personalitatea ei, visele, felul în care râdea. Am simțit că, împărtășind toate acestea cu mine, încerca să-și păstreze fiica vie, să se asigure că memoria ei nu dispare și nu devine doar o altă știre.
Mama lui Hind a vorbit cu familia despre film, iar toți și-au oferit sprijinul și consimțământul deplin. Vocea ei, marcată de o reziliență tăcută, de o iubire fără margini și de o durere de negrăit, curge prin fiecare moment al construcției acestui film.
Acest film nu îmi aparține doar mie. El poartă greutatea încrederii mamei lui Hind, memoria unui copil a cărui voce lumea nu își permite să o ignore și curajul celor care au încercat să ajungă la ea: echipa Red Crescent care a rămas la telefon, medicul și șoferul de ambulanță care au fost uciși în această încercare. El păstrează grația celor care au pierdut totul, dar care au găsit totuși puterea și generozitatea de a-și deschide inimile și de a-mi împărtăși doliul lor, demnitatea lor și umanitatea lor neclintită.
Deși vocea lui Hind rămâne nucleul emoțional al filmului, narațiunea se desfășoară prin ochii celor care au încercat să o salveze — echipa Semilunii Roșii de la celălalt capăt al apelului. Cum le-au modelat mărturiile procesul de scriere? Și cum ați navigat provocarea creativă și etică de a traduce experiența lor trăită în limbaj cinematografic?
Când am început să vorbesc cu adevărații Rana, Omar, Nisreen și Mahdi, mi-am dat seama rapid că niciunul dintre ei nu mai ascultase vreodată înregistrarea propriilor voci din acea zi. Eu aveam acces la audio-ul complet prin intermediul Red Crescent Palestinia, dar ei nu îl mai ascultaseră de când fusese arhivat. Așa că, atunci când vorbeau cu mine, nu relatau ce au spus, ci ce au simțit.
Această diferență a fost extrem de importantă, atât din punct de vedere etic, cât și cinematografic. Mărturiile lor nu erau transcrieri factuale, ci relatări profund personale și subiective despre frică, neputință, confuzie și urgență morală. Asta mi-a oferit un strat unic cu care să lucrez: în timp ce înregistrarea servește drept coloană vertebrală factuală a filmului, amintirile lor mi-au permis să centrez experiențele lor interioare. Procesul de scriere a fost, pentru mine, despre a naviga între aceste două lumi: arhiva și emoția, documentatul și trăitul. Cinematografia mi-a oferit limbajul prin care le-am putut cuprinde pe amândouă.
Unul dintre cele mai puternice aspecte ale filmului este prezența brută, nefiltrată a actorilor. Există o autenticitate palpabilă în reacțiile lor. Se datorează acest lucru faptului că au auzit vocea reală a lui Hind în timpul filmărilor? Și cum le-a influențat acest lucru interpretarea?
Da, ceea ce simțiți este real. Actorii nu interpretau pur și simplu replici scrise. Ei retrăiau un moment trăit deja. În timpul filmărilor, fiecare actor repeta, aproape cuvânt cu cuvânt, ceea ce omologul său din viața reală îi spusese cândva lui Hind. Iar în căști, auzeau vocea reală a lui Hind, preluată din înregistrarea originală.
Toți actorii sunt palestinieni (la fel ca majoritatea figuranților), iar acest film a însemnat enorm pentru ei. Nu interpretau doar o poveste; purtau ceva ce îi atingea personal, istoric și politic. Nu era abstract. Era real, apropiat, imediat. A fost copleșitor din punct de vedere emoțional, nu doar pentru ei, ci pentru întreaga echipă. Se simțea un fel de tăcere colectivă pe platou, o reverență. Granițele obișnuite dintre joc actoricesc și martor păreau să se dizolve.
Opera dumneavoastră a explorat mult timp granița poroasă dintre documentar și ficțiune — o tensiune care a atins un punct culminant în Four Daughters. Cu The Voice of Hind Rajab/ Vocea lui Hind Rajab, reveniți în acest spațiu liminal, dar într-o formă și mai radicală și intimă. Cum ați descrie acest film din punct de vedere al genului? Este o dramatizare ancorată în fapte sau un documentar mascat în narațiune?
Această întrebare atinge chiar inima practicii mele. Nu m-am simțit niciodată pe deplin confortabil cu definiții fixe ale genului cinematografic, mai ales când lucrez cu povești care poartă o greutate emoțională și politică profundă. The Voice of Hind Rajab/ Vocea lui Hind Rajab este, da, un film dramatizat. Este scris, construit și interpretat. Dar este, de asemenea, ancorat într-un adevăr incontestabil și dureros și, mai mult decât atât, este construit în jurul unei voci reale — vocea lui Hind însăși, captată în ultimele momente ale vieții sale. Pentru The Voice of Hind Rajab/ Vocea lui Hind Rajab a trebuit să găsesc o formă cinematografică în care narațiunea să nu fie despre invenție, ci despre transmiterea memoriei, a durerii, a eșecului. În acest sens, nu am simțit că inventez ceva. Am simțit că primesc ceva — ceva urgent, ceva sacru — iar rolul meu a fost să creez un spațiu cinematografic capabil să poarte această voce cu demnitate. Așadar, nu aș spune că acest film „estompează” granițele dintre genuri. Aș spune că le intensifică, că întinde limitele a ceea ce dramatizarea poate conține și a ceea ce documentarul poate proteja. Toate acestea au fost moduri de a rezista convențiilor narative și de a încerca să ne apropiem de un alt tip de adevăr: nu doar ce s-a întâmplat, ci cum s-a simțit, ce a însemnat.
Din 6 februarie, Voodoo Films lansează în cinematografe Vocea lui Hind Rajab.
