Sincer mă tot întreb dacă lumea gaming-ului înțelege exact ce înseamnă ideea de co-op, de fapt, cred că ei ar vrea ceva, doar că e ca-n proverbul cu socoteala de acasă și aia din târg. Nu pot să înțeleg cum naiba, de fiecare dată, în orice pve, pvp, mf john, orice joc în rețea, dai de niște copii care nu înțeleg ce înseamnă să fii o echipă. Așa că de fiecare dată cedez și prefer să joc singur. Așa am făcut și cu John Carpenter’s Toxic Commando, nu mai am răbdare să stau să le explic unora cum se joacă în echipă, așa că merg cu ai mei, cu NPC-ii.
Toxic Commando încearcă să înghită mai multe identități deodată, sperând că din combinație va ieși ceva mai mare decât suma părților. Rezultatul nu este un dezastru, dimpotrivă, este chiar distractiv, dar senzația constantă este că ai în față un proiect care încă se caută. Este, în esență, un joc cooperativ gândit pentru sesiuni intense de câteva zile, genul pe care îl termini într-un weekend și apoi îl rejoci pe dificultăți mai mari pentru provocare, nu pentru descoperire.
Primele ore sunt surprinzător de eficiente. Ritmul este rapid, haotic, cu valuri de inamici care te împing constant înainte și cu acea energie specifică shooterelor cooperative clasice. Ai senzația familiară de echipă, de coordonare, de „încă un run” care se transformă în încă două sau trei fără să-ți dai seama. Doar că foarte repede începi să observi că sub această suprafață bine lustruită se ascunde o structură care nu reușește să susțină interesul pe termen mai lung.
Gameplay, adrenalină pură și rutină obositoare
La nivel de mecanici de bază, jocul funcționează. Focurile de armă sunt satisfăcătoare, mișcarea este fluidă, iar cooperarea chiar contează. Cele mai bune momente sunt fără îndoială secvențele de tip „hoarde”, unde totul explodează într-un haos controlat. Valuri masive de inamici vin peste tine, iar tu și echipa trebuie să folosiți inteligent resursele: turete, mortiere, sârmă ghimpată, capcane, garduri electrice etc. Acolo jocul își atinge potențialul maxim. Fiecare rol contează, fiecare secundă contează și fiecare decizie poate face diferența între victorie și wipe total.
Problema apare în spațiile dintre aceste momente. Fiecare nivel este construit ca o hartă deschisă, cu mai multe puncte de interes pe care ești încurajat, sau mai degrabă obligat, să le explorezi. Pe dificultăți mari, devine clar că nu ai de ales. Ai nevoie de resursele împrăștiate pe hartă pentru a supraviețui etapelor finale, iar asta te împinge într-un ciclu repetitiv: cureți zone, cauți arme, gloanțe, ambulanțe, aduni monede, verifici aceleași clădiri, aceleași colțuri.
Lipsa variației este cea care lovește cel mai tare. După câteva hărți, începi să ai senzația de deja-vu constant. Nu există surprize reale, nu există evenimente dinamice care să schimbe ritmul, nu există acele momente memorabile care să rupă rutina. Totul devine un checklist pe care îl repeți din nou și din nou. Iar când mori, lipsa checkpoint-urilor amplifică frustrarea. O iei de la capăt, refaci tot, inclusiv partea cea mai plictisitoare, nu doar cea dificilă. Și de multe ori primești o conexiune ratată cu serverul și aia e.
Mașinile, un plus de excepție
Dacă există un element care ridică experiența peste medie, acela este fără discuție sistemul de vehicule. Nu sunt doar un mijloc de deplasare, ci un spațiu de gameplay în sine. Fiecare vehicul vine cu propriile particularități și creează situații emergente în echipă. Un jucător conduce, altul operează arma montată, ceilalți trag din mers sau se cațără pe vehicul și improvizează. Dintr-o dată, totul devine mai dinamic, mai cinematic, mai distractiv.
Mecanici precum cârligul folosit pentru a scoate vehiculul din noroi sau din teren dificil adaugă un strat suplimentar de interactivitate. Sunt momente mici, dar dau personalitate jocului și arată că există idei bune aici, idei care ar fi meritat dezvoltate și mai mult.
Sistemul de clase este iarăși unul dintre punctele forte. Fiecare rol are utilitate clară în echipă și poate influența decisiv cursul unei misiuni. Un medic bine jucat poate salva o rundă pierdută, iar clasele de suport aduc un plus real prin abilități precum dronele care ajută în luptă și repară vehiculele. Există senzația că echipa contează, că nu e o echipă de patru care trage la întâmplare.
Și totuși, chiar și aici apare o limitare. Deși există perks și progresie, nu ajungi niciodată să simți că îți construiești cu adevărat un stil de joc distinct. Evoluția este mai degrabă pe evoluție treptată, decât transformatoare. Devii mai eficient, dar nu diferit, iar într-un joc care se bazează pe rejucabilitate, lipsa unor build-uri variate începe să se simtă destul de repede.
Mult spațiu, puțină substanță
Cele nouă hărți oferă spațiu de explorare, dar nu și diversitate reală. Fiecare vine cu propriul layout, dar experiența rămâne în mare parte aceeași. Punctele de interes nu evoluează, nu surprind, nu ascund nimic memorabil. Totul este funcțional, dar rar interesant.
Mai mult, designul pare uneori incomplet, sunt zone care arată ca și cum ar fi fost gândite pentru evenimente, secrete sau activități secundare care nu au mai fost implementate. Asta contribuie la senzația generală că jocul este mai degrabă o fundație decât un produs final.
Din punct de vedere audio, jocul își face treaba fără să impresioneze. Muzica este acolo pentru a susține acțiunea, e de tipul filmelor lui John Carpenter, crește în intensitate în momentele de hoarde și dispare în fundal în rest. Nu deranjează, dar nici nu rămâne cu tine după ce închizi jocul.
Efectele sonore sunt solide, mai ales în timpul luptelor aglomerate, unde haosul este susținut bine de mixajul audio. Împușcăturile, exploziile, urletele inamicilor contribuie la atmosferă, dar nu există un element distinctiv care să definească identitatea jocului din punct de vedere sonor.
Distractiv acum, promițător pentru mai târziu
În final, Toxic Commando este un joc care funcționează excelent atunci când este jucat în condițiile potrivite: cu prieteni, fără așteptări exagerate și cu dorința de a te distra pe termen scurt. Bine, eu îl joc singur, e mai sigur! Oferă câteva ore foarte bune, momente de cooperare autentice și suficientă adrenalină cât să te țină prins până la final.
Dar dincolo de acele momente, devine evident că îi lipsește conținutul și varietatea necesare pentru a-l transforma într-un titlu de durată. Este genul de experiență pe care o pui pe pauză după un weekend intens, cu gândul că vei reveni când va primi update-uri serioase. Nu este un eșec, dar nici un produs complet. Este, mai degrabă, un joc cu idei bune, implementate pe jumătate, care reușește să distreze, dar nu să rămână.
John Carpenter’s Toxic Commando este disponibil din 12 martie pe PlayStation 5, Xbox Series X|S, NVIDIA GeForce NOW, Windows PC.
- Gen: FPS, PvE, Shooter, Action, Adventure
- Lansare: 12.03.2024
- Studio: Saber Interactive
- Distribuitor: Focus Entertainment
- Platforme: PlayStation 5, Xbox Series X|S, NVIDIA GeForce NOW, Windows PC
- Clasificare: 18+
- Sistem de testare: PC, CPU: AMD Ryzen 9 7900X3D/ GPU: Nvidia GeForce RTX 4080/ RAM: 64GB/ TV-Monitor: Samsung LC34G55T + controller Xbox One Series X.
- Sinopsis: „Alege un personaj și fă echipă cu trei prieteni, pentru că a sosit momentul să salvați lumea. Trăiește acțiunea FPS intensă în timp ce distrugi hoarde de monștri înfricoșători! Poate că nu faceți parte din cea mai bună echipă de mercenari, dar sunteți… un Toxic Commando!”
