Așteptările mele, și probabil ale tuturor celor familiarizați cu universul Spider-Man, au fost uriașe încă de la finalul lui No Way Home, în urmă cu patru ani, un final care părea să pregătească terenul pentru ceea ce înseamnă, în esență, Spider-Man: un erou profund legat de New York și de oamenii săi, nevoit să își împartă viața între identitatea de supererou și provocările specifice vârstei, folosind umorul ca principal mecanism de apărare împotriva stresului și anxietății. Dar, mai presus de toate, un personaj în care aproape oricine se poate regăsi. Poate tocmai de aceea Spider-Man este cel mai popular supererou Marvel și, foarte probabil, cel mai iubit supererou al secolului XXI. Sub mască nu se ascunde un miliardar, un zeu sau un extraterestru, ci un om obișnuit, cu probleme la fel de obișnuite. Exact această dimensiune a personajului a lipsit aproape complet din trilogia lui Holland, niciunul dintre filmele sale reușind să se simtă cu adevărat ca un film Spider-Man, cu excepția lui No Way Home, unde însă atenția era îndreptată mai degrabă spre versiunile lui Tobey Maguire și Andrew Garfield.
Este interesant cum, deși Holland rămâne actorul care surprinde cel mai bine atât latura lui Peter Parker cât și pe cea de supererou, filmele lui de până acum nu au reușit să transmită cu adevărat esența personajului. Brand New Day este, dintre toate proiectele sale, singurul care ajunge să se simtă cu adevărat ca un film Spider-Man, chiar dacă, pe alocuri, în pânza pe care o țese sunt prinse și alte personaje care alterează, mai mult sau mai puțin, povestea principală.
Brand New Day își continuă povestea după evenimentele din No Way Home, lăsându-l pe Peter Parker obligat să înceapă o viață nouă și să accepte nu doar moartea mătușii May, ci și pierderea tuturor relațiilor care îi defineau existența până atunci. Ca orice bărbat de vreo douăzeci și ceva de ani, Peter ar face aproape orice… mai puțin să meargă la terapie. În schimb, își petrece zilele patrulând străzile New York-ului, iar timpul rămas urmărind de la distanță viețile lui MJ și Ned, incapabil să accepte că acestea pot continua fără el. Singura persoană cu care mai reușește să lege o relație este detectivul Jean DeWolff, interpretată de actrița de origine portoricană Liza Colón-Zayas (wink wink), care nu îl privește doar ca pe Spider-Man, ci ca pe un om care, în ciuda superputerilor sale, are nevoie mai mult ca oricând de cineva.
Brand New Day pare interesat, cel puțin în prima jumătate, de ruptura dintre Peter Parker și Spider-Man. Nu în sensul clasic al identității secrete, ci al echilibrului dintre cele două. Pe măsură ce pierde oamenii și reperele care îl țineau ancorat în viața de zi cu zi, Peter începe să se refugieze tot mai mult în costumul de Spider-Man, ca și cum acesta ar fi singurul lucru care i-a rămas. Filmul sugerează, pentru o vreme, că această alegere va avea consecințe și că, odată cu dispariția treptată a lui Peter Parker, partea de „Spider” ar putea deveni dominantă. Este o idee pe care benzile desenate și seria animată au explorat-o prin Man-Spider, unde conflictul interior al personajului capătă, la propriu, o formă fizică (recomand sezonul doi din Spider-Man: The Animated Series disponibil pe Disney+).
Mi-aș fi dorit ca filmul să aibă curajul să ducă această direcție până la capăt. Peter devenind propria amenințare, iar Punisher, Jean DeWolff și ceilalți încercând să îl salveze de el însuși ar fi reprezentat concluzia firească a temei construite până atunci și, în același timp, expresia perfectă a ideii centrale a filmului. Filmul renunță însă destul de repede la această direcție, probabil pentru că ar fi împins povestea într-o zonă mult prea întunecată pentru planurile actuale ale Marvel. În locul acestui conflict apare un antagonist nou, construit mai degrabă ca o piesă dintr-un mecanism mai mare decât ca amenințarea acestei povești. Pentru o bună parte din actul al doilea, ai chiar impresia că Brand New Day nu mai este filmul lui Peter Parker, ci al personajului pe care studioul încearcă să îl lanseze în continuare. Este unul dintre compromisurile cu care filmele Marvel și-au obișnuit deja publicul: chiar și atunci când găsesc o idee cu adevărat interesantă, aceasta ajunge, mai devreme sau mai târziu, să împartă spațiul cu nevoia de a pregăti următorul capitol al universului cinematografic.
Chiar dacă Brand New Day poartă permanent responsabilitatea de a extinde universul Marvel, Destin Daniel Cretton reușește, cu puține excepții în a doua jumătate, să nu lase niciodată ca această miză să devină mai importantă decât povestea pe care o spune. De fiecare dată când filmul pare că se îndepărtează de Peter Parker, regizorul găsește o modalitate de a muta centrul de greutate înapoi acolo unde îi este locul, fără ca intervențiile studioului să fractureze complet parcursul protagonistului. Tocmai aici se văd și limitele acestei construcții: ritmul alert pe care filmul și-l impune ajunge, inevitabil, să comprime cea mai importantă etapă a parcursului lui Peter Parker, iar filmul îl conduce aproape fără pauză de la acceptarea unei vieți pe care nu o mai poate recupera la postura de personaj suficient de matur încât să îi ghideze pe alții prin propriile traume, traversând mult prea repede spațiul emoțional dintre cele două momente.
Aceeași atenție se reflectă și în felul în care Cretton construiește acțiunea. În loc să transforme fiecare confruntare într-un exercițiu de spectaculozitate, regizorul pare mult mai interesat de ceea ce a definit întotdeauna personajul în benzile desenate: mobilitatea, ritmul și senzația că Spider-Man își găsește mereu soluțiile din mers, nu prin forță brută. Din acest motiv, secvențele de web-slinging amintesc mai degrabă de spiritul materialului-sursă decât de direcția adoptată de precedentele filme cu Tom Holland, iar acțiunea rămâne permanent subordonată poveștii. În prima jumătate, echilibrul dintre confruntările spectaculoase și conflictul interior al lui Peter Parker este dozat cu precizie, iar ritmul îi permite personajului să existe și în afara costumului. Cretton nu renunță la umor, dar îl maturizează, îndepărtându-l de registrul autoreferențial al filmelor precedente.
Există și un sentiment de déjà-vu privind distribuția. Aș fi putut aproape să copiez paragraful despre actori din cronica mea la The Odyssey și să schimb doar titlul filmului. Dacă acolo îl criticam pe Tom Holland pentru că aveam impresia că îl joacă mai degrabă pe Spider-Man decât pe Telemachus, aici exact acest lucru funcționează. Este, până la urmă, un film Spider-Man, iar faptul că Holland pare atât de apropiat de personajul pe care îl interpretează devine unul dintre motivele pentru care filmul funcționează. Același lucru se întâmplă și în cazul lui Zendaya, relație pe care filmul o construiește pornind de la conexiunea deja existentă dintre cei doi actori. Jon Bernthal se află într-o situație asemănătoare: Frank Castle este un personaj care i se potrivește atât de bine încât filmul nu pierde timp încercând să îl redefinească, ci profită de imaginea pe care actorul și-a construit-o deja în jurul lui. În contextul unui astfel de film, ceea ce în The Odyssey devenea o limită se transformă aici într-unul dintre cele mai inspirate aspecte ale distribuției.
Tom Holland oferă cea mai matură interpretare a sa din serie. Filmul îi oferă, în sfârșit, suficient spațiu pentru a explora un Peter Parker obligat să trăiască într-o lume în care aproape nimeni nu își mai amintește cine este, iar Holland răspunde printr-o interpretare mult mai reținută decât în filmele precedente, fără să transforme fiecare moment dificil într-o demonstrație emoțională. Cea mai plăcută surpriză vine din relația dintre Peter Parker și Frank Castle: diferența de principii dintre cei doi, unul convins că fiecare viață poate fi salvată, celălalt că unele decizii trebuie luate fără ezitare, generează unele dintre cele mai amuzante dialoguri ale filmului și reproduce foarte bine dinamica pe care personajele au avut-o de-a lungul timpului în benzile desenate. În anumite momente, schimburile dintre Holland și Bernthal amintesc de contrastul care făcea să funcționeze relația dintre Deadpool și Wolverine, fără ca filmul să transforme această comparație într-un scop în sine.
În rest, distribuția își îndeplinește rolul fără să schimbe în mod semnificativ direcția poveștii. Apariția lui Mark Ruffalo există în primul rând pentru reîntâlnirea cu Hulk, și când spun Hulk mă refer chiar la Hulk, un moment de fan service de care este greu să te plângi. Celelalte apariții sunt mult mai puțin memorabile, contribuind rareori cu mai mult decât una sau două replici, fără să lase impresia că povestea ar fi fost diferită în lipsa lor. Tocmai aici se vede și una dintre limitele scenariului: dorința de a face loc unui număr atât de mare de personaje fragmentează povestea exact în momentele în care aceasta ar fi avut nevoie să rămână alături de Peter Parker.
La nivel vizual, Brand New Day pare desprins dintr-o pagină de bandă desenată. Estetica sa vibrantă intră însă, din când în când, în contradicție cu tonul mai sobru al narațiunii, rezultând o identitate vizuală ușor fragmentată, reflex al unui scenariu care oscilează permanent între spectacolul specific filmelor cu supereroi și drama intimă a lui Peter Parker. Chiar și așa, imaginea semnată de Brett Pawlak rămâne unul dintre cele mai solide atuuri tehnice ale producției și, probabil, cea mai vertiginoasă abordare vizuală din întreaga serie cu Tom Holland. Spider-Man nu zboară propriu-zis, ci cade și se agață din nou, iar filmul transformă această mișcare continuă într-o autentică senzație de vertij, susținută de o cromatică atent controlată și de utilizarea predominantă a locațiilor reale și a decorurilor practice, care conferă imaginii o textură organică pentru un blockbuster de asemenea dimensiuni, chiar dacă unele efecte digitale își trădează, pe alocuri, artificiul.
Sunetul nu suferă de aceeași tensiune. Coloana sonoră rămâne unul dintre cele mai reușite elemente ale producției, adaptându-se constant atât ritmului acțiunii, cât și registrului emoțional al fiecărei scene. La a patra sa colaborare cu franciza, Michael Giacchino continuă să fie unul dintre cele mai importante instrumente prin care Cretton echilibrează filmul, alternând pasaje melancolice cu momente orchestrale ample și lăsând muzica să evolueze odată cu parcursul lui Peter Parker. Punctul de plecare al compozitorului a fost ideea unei coloane sonore marcate de pierdere, motiv pentru care a ales să fragmenteze tema lui Spider-Man construită în primele trei filme și să o recompună într-o formă care reflectă viața pe care Peter a lăsat-o în urmă.
Poate că, asemenea multora care au crescut alături de Spider-Man, mi-aș fi dorit ca Brand New Day să aibă mai mult curaj în a urma drumul pe care chiar el îl deschide în primele sale acte: un Peter Parker cu adevărat singur, obligat să își poarte pierderile fără plasa de siguranță a unui univers care trebuie să privească permanent spre următorul film, un personaj a cărui maturizare să nu mai fie doar punctul de plecare al poveștii, ci însăși povestea. Este, probabil, filmul pe care mulți dintre noi îl așteptam.
Dar poate că această așteptare spune la fel de multe despre noi pe cât spune despre film. Am crescut odată cu aceste personaje și este firesc să ne dorim ca ele să continue să reflecte etapele prin care trecem și noi. Numai că, între timp, ele au devenit și personajele unei alte generații. Așa cum noi am descoperit cândva un Spider-Man care părea făcut pentru lumea în care trăiam atunci, există astăzi spectatori pentru care Tom Holland este Spider-Man, iar un univers în care zeci de eroi împart aceeași poveste nu mai este o surpriză, ci convenția cu care au învățat de la început să privească aceste filme. Nu putem cere ca personajele copilăriei noastre să rămână doar ale generației noastre, oricât de mult ne-am dori ca ele să continue să vorbească, înainte de toate, despre noi.
Poate că vrem ca Spider-Man să crească odată cu noi. Dar, în același timp, el trebuie să rămână acolo și pentru cei care încă nu au avut ocazia să crească alături de el.
Spider-Man: O Nouă Zi este distribuit în România de InterCom Film și poate fi văzut în cinematografe începând cu 31 iulie.
- Gen: Acțiune, Aventuri, Fantastic, SF
- Regie: Destin Daniel Cretton
- Scenariu: Chris McKenna, Erik Sommers
- Durată: 150 minute
- Clasificare: AP-12
- Distribuitor: InterComFilm
- Studio: Marvel Studios, Columbia Pictures, Pascal Pictures
- Distribuție: Tom Holland, Zendaya, Sadie Sink, Jacob Batalon, Jon Bernthal, Mark Ruffalo
- Sinopsis: “După evenimentele din Spider-Man: No Way Home, lumea l-a uitat pe Peter Parker, însă el continuă să trăiască cu amintirea celor pe care i-a pierdut. În timp ce încearcă să își reconstruiască viața și să protejeze New York-ul din umbră, Peter se confruntă cu o transformare fizică și emoțională pe care nu o poate controla. Izolarea, sentimentul de vinovăție și apariția unor noi amenințări îl obligă să își redefinească identitatea și să descopere ce înseamnă, cu adevărat, să fie Spider-Man într-o lume care nu își mai amintește cine este.”
