Personajele din filmele horror nu sunt renumite pentru IQ-ul lor ridicat. That’s a fact. Și acesta este unul dintre principalele motive pentru care, de multe ori, strâmb din nas când cineva îmi propune să văd un horror, mai ales unul ajuns în cinematografe.
Fac parte dintre spectatorii care au dezvoltat reflexul aproape involuntar de a comenta fiecare decizie a personajelor în timp real, convins că aproape orice om ar fi reacționat altfel. Și da, sunt conștient că tocmai această lipsă de logică pune în mișcare multe dintre scenele de groază pentru care publicul vine la cinema. Oamenii nu cumpără un bilet ca să analizeze rațional fiecare decizie a personajelor, ci pentru a trăi, într-un spațiu sigur, emoții și experiențe pe care nimeni nu și le-ar dori în viața reală. Eu ajung totuși să judec un horror aproape exclusiv prin prisma credibilității deciziilor, iar cu cât personajele par mai apropiate de modul în care ar reacționa oameni reali în situații absurde, cu atât filmul funcționează mai bine pentru mine.
Obsession/”Obsesia” abundă în momente în care Bear (Michael Johnston) ia decizii pe care niciun om cu discernământ nu le-ar lua. Și totuși, pentru prima dată după mult timp, acest lucru nu m-a deranjat aproape deloc. Poate și pentru că nu am privit filmul exclusiv ca pe un horror, ci mai degrabă ca pe o comedie neagră despre relațiile romantice ale generației noastre, în care aproape fiecare alegere irațională împinge povestea într-o direcție mai interesantă decât un jump scare ieftin și transformă clișeele genului într-un instrument prin care Curry Barker vorbește despre coșmarurile generației Z în materie de iubire și respingere. Se simte, de altfel, că filmul a fost lăsat să fie exact ceea ce și-a dorit să fie: mai trashy și, pe alocuri, mai apropiat de energia YouTube-ului decât de horror-ul hollywoodian în care studioul pare să fi verificat fiecare cadru.
Bear (Michael Johnston) este un tânăr îndrăgostit de ani de zile de Nikki (Inde Navarrette), cea mai bună prietenă a sa, fără să găsească vreodată curajul sau, mai degrabă, momentul pe care îl consideră perfect pentru a-i mărturisi ce simte. În clipa în care Nikki îi sugerează că interesul ei ar putea fi doar unul platonic, Bear cumpără dintr-un magazin de antichități un obiect bizar numit One Wish Willow, o jucărie kitsch din anii ’60 care promite îndeplinirea unei singure dorințe, și își dorește ca Nikki să îl iubească mai mult decât orice pe lume. Din acel moment, Obsession încetează să mai fie o poveste de dragoste și devine una despre consecințele unei dorințe pe care, probabil, mulți dintre noi am formulat-o măcar o dată în gând, fără să ne întrebăm cu adevărat ce s-ar întâmpla dacă ni s-ar îndeplini.
Filmul funcționează ca o satiră despre relațiile contemporane, pornind de la o premisă fantastică pentru a vorbi despre comportamente surprinzător de familiare. Vorbește despre oamenii care își imaginează relații ce nu există încă, despre cei care așteaptă la nesfârșit momentul perfect pentru a spune ce simt și despre felul în care, odată ce proiectăm asupra cuiva o versiune imaginară, devenim incapabili să mai vedem omul real din fața noastră. Barker ia obsesia romantică pe care cultura populară a confundat-o timp de decenii cu iubirea, convingerea că perseverența este întotdeauna răsplătită și că încăpățânarea reprezintă o dovadă de devotament și le împinge până la consecința lor logică. Absurdul nu vine din nicăieri, ci crește firesc din ceva profund recognoscibil.
Aici scenariul își găsește cea mai mare forță, reușind să transforme o premisă absurdă într-o reflecție sinceră despre respingere și despre felul în care idealizăm oameni sau relații până în punctul în care nu mai reușim să vedem ceea ce se află cu adevărat în fața noastră. Există totuși momente, mai ales în a doua jumătate, în care se simte că filmul își reciclează propriile idei. Sunt secvențe în care povestea pare să rămână în stand-by, amânând deznodământul mai degrabă decât construind tensiune.
Regia lui Curry Barker este cea care îl împiedică să devină un simplu eseu transpus în imagini. Obsession este primul său lungmetraj, iar Barker lasă impresia unui regizor care înțelege mecanismele horrorului și știe să adapteze limbajul pe care și l-a format online la cerințele marelui ecran. Filmul oscilează constant între comedie și groază, iar schimbările de registru se produc cu o dezinvoltură pe care puțini regizori aflați la debut și-o pot permite. Există momente în care râzi de absurditatea unei situații, iar câteva secunde mai târziu aceeași scenă devine profund inconfortabilă, fără ca tranziția să se simtă forțată.
Originile lui Barker în YouTube se simt în fiecare cadru al filmului și nu neapărat ca un defect. Împreună cu Cooper Tomlinson (Ian), realizează de ani buni canalul That’s a Bad Idea, construit în jurul unor situații sociale stânjenitoare împinse progresiv spre absurd, iar aceeași logică se regăsește și în Obsession, doar că înlocuiește comedia cu horrorul. Dacă în sketch-urile lor disconfortul provoca râsul, aici produce anxietate. Studioul i-a acordat o libertate surprinzător de mare, iar filmul se simte mai puțin șlefuit decât horror-urile hollywoodiene în care fiecare cadru pare să fi trecut prin zeci de filtre și compromisuri. Tocmai această libertate îi expune și lipsurile, mai ales în a doua jumătate, unde ritmul slăbește, iar mecanismul prin care construiește false așteptări începe să își piardă din efect. Meritul lui rămâne însă real: înțelege că saltul de la câteva minute de conținut la un lungmetraj coerent nu este doar o chestiune de durată, ci de limbaj, și reușește să îl facă cu o naturalețe pe care puțini creatori de conținut ajunși pe marele ecran au demonstrat-o până acum.
Din momentul în care Bear își pune dorința, Obsession îi aparține aproape în totalitate lui Inde Navarrette. M-am surprins, după proiecție, întorcându-mă constant la aceeași întrebare: dacă în rolul lui Nikki ar fi fost orice altă actriță, am mai fi vorbit despre același film? Nu sunt convins că răspunsul este da.
Rolul ei este unul dintre acelea care se pot prăbuși foarte ușor în ridicol. Nikki trebuie să fie, în același timp, o tânără îndrăgostită, o prezență neliniștitoare și victima propriei transformări, iar toate aceste ipostaze coexistă adesea în aceeași scenă. Navarrette le traversează cu o naturalețe remarcabilă, fără să lase vreodată impresia că schimbă artificial registrul. În loc să transforme personajul într-un simplu monstru horror, îi păstrează permanent umanitatea. Chiar și în cele mai violente sau bizare momente, nu ajungi să te temi de Nikki, ci pentru Nikki. Iar atunci când scenariul începe să își piardă din forță în a doua jumătate, interpretarea ei eclipsează multe dintre aceste slăbiciuni și continuă să susțină filmul aproape de una singură.
Nu este întâmplător faptul că mare parte dintre discuțiile din jurul filmului s-au concentrat asupra interpretării ei. Există o precizie remarcabilă în felul în care își controlează expresiile, postura și ritmul mișcărilor, construind un personaj care devine tot mai neliniștitor fără să își piardă niciodată fragilitatea. Este genul de performanță care îți schimbă percepția asupra unui film și care te face să ieși din sală curios să descoperi următorul proiect al actorului. Personal, abia aștept să o văd pe Inde Navarrette în roluri mai mari. Restul distribuției își îndeplinește foarte bine rolul și completează natural universul filmului, însă Obsession știe exact unde se află centrul său de greutate și nu încearcă niciodată să mute atenția în altă parte.
Din punct de vedere vizual, Obsession completează foarte bine ceea ce construiește interpretarea lui Inde Navarrette. Directorul de imagine Taylor Clemons evită artificiile spectaculoase și preferă o imagine discretă, construită în jurul personajului. Pe măsură ce Nikki începe să își piardă identitatea, cadrele devin tot mai întunecate și mai apăsătoare, iar chipul ei rămâne adesea ascuns aproape în întregime. Sunt momente în care îi poți distinge doar privirea, o alegere inspirată care mută atenția asupra vocii și a limbajului corporal și lasă interpretarea să transmită ceea ce imaginea refuză să arate.
Nici imaginea, nici sunetul nu încearcă să reinventeze limbajul horror-ului, însă ambele sunt realizate la un nivel tehnic solid. Designul de sunet construiește o tensiune aproape continuă, transformând liniștea într-o sursă de neliniște fără să recurgă constant la șocuri sonore sau la explozii orchestrale menite să sperie spectatorul cu orice preț. Nu există un artificiu vizual sau sonor care să devină emblematic după genericul de final, dar toate departamentele lucrează în aceeași direcție și susțin atmosfera pe care filmul încearcă să o construiască.
Dincolo de calitățile și defectele sale, Obsession ridică o întrebare mai interesantă decât aceea dacă este sau nu un horror reușit. Realizat cu un buget de sub un milion de dolari și devenit unul dintre cele mai profitabile filme ale anului, alături de Backrooms al lui Kane Parsons și Iron Lung al lui Markiplier, filmul face parte dintr-un val de debuturi care obligă Hollywood-ul să privească diferit următoarea generație de regizori.
În ultimele luni au apărut numeroase articole care descriu YouTube drept noua școală de film. Personal, nu cred că YouTube nu este o școală de cinema, ci mai degrabă dovada că accesul la cinema nu a fost niciodată mai democratic. Exact despre această schimbare vorbea și Béla Tarr, când spunea: “If you have a phone, you can shoot with this phone, you can edit it on your laptop and you can distribute it on the internet. You can say ‘fuck off’ to this film industry.”
Pentru prima dată, o parte dintre acești tineri regizori nu mai intră în industrie ca niște necunoscuți care speră să își găsească publicul după debut. Îl au deja. Vin însoțiți de milioane de oameni care sunt dispuși să îi urmeze indiferent de platformă. Acest lucru schimbă și modul în care sunt evaluate debuturile. Până nu demult, primul lungmetraj putea decide întreaga carieră a unui regizor. Astăzi, o comunitate fidelă poate oferi ceva ce foarte puțini debutanți au avut vreodată: libertatea de a greși și, totuși, șansa de a realiza un al doilea film. Din perspectiva studiourilor, investiția devine considerabil mai puțin riscantă, iar pentru cineaști apare un spațiu real în care pot experimenta și evolua fără ca fiecare proiect să fie o chestiune de supraviețuire profesională.
Rămâne însă de văzut dacă această plasă de siguranță va produce cineaști din ce în ce mai buni sau va încuraja o serie de filme mediocre, susținute mai degrabă de loialitatea comunității decât de calitatea lor.
Obsession/”Obsesia” rulează în cinematografele din România începând cu 26 iunie, distribuit de Ro Image 2000.
- Gen: Horror, Thriller, Romantic
- Regie: Curry Barker
- Scenariu: Curry Barker
- Durată: 108 minute
- Clasificare: IM-18 – Interzis minorilor
- Distribuitor: Ro Image 2000
- Studio: Blumhouse Productions, Capstone Pictures, Tea Shop Productions
- Distribuție: Michael Johnston – Bear
Inde Navarrette – Nikki
Cooper Tomlinson – Ian
Megan Lawless – Sarah - Sinopsis: “După ce rupe o crenguță din misterioasa One Wish Willow, un obiect despre care se spune că poate îndeplini o singură dorință, Bear, un romantic incurabil, își dorește ca Nikki, fata pe care o iubește de ani de zile, să îl iubească mai mult decât orice altceva pe lume. Dorința i se îndeplinește, însă foarte curând descoperă că unele dorințe vin întotdeauna cu un preț, iar iubirea dusă la extrem se poate transforma în ceva infinit mai înspăimântător decât și-ar fi imaginat vreodată.”
