Am fost și voi rămâne un dino child: am crescut cu Jurassic Park, devoram documentarele despre Cretacic și săpam prin grădină în căutarea fosilelor din Triasic (fapt cât se poate de real și care poate fi confirmat de ai mei).
Așa că, până la urmă, cum ar putea un „dino child” să spună nu unui film care, redus la cea mai absurdă descriere posibilă, înseamnă Obi-Wan Kenobi și Catwoman împotriva dinozaurilor?
Și da, ați citit bine, pentru că, oricât de ridicol ar suna, The End of Oak Street/”Capătul străzii Stejar” urmărește familia Platt, formată din Denise (Anne Hathaway), Greg (Ewan McGregor) și copiii lor, Audrey (Maisy Stella) și Brian (Christian Convery), care locuiesc într-o suburbie americană idilică în culori pastelate, imaginea familiară a acelui safe space rezervat familiei tradiționale și visului american. Numai că problemele vin din interior: Greg și-a pierdut slujba și bea tot mai mult, Denise își transformă frustrările din mariaj în material pentru viitoarea sa carte, iar căsnicia lor se îndreaptă spre destrămare. Probleme serioase, desigur, dar care devin ceva mai puțin urgente atunci când velociraptorii se mută în vecini.
Pe cât de ridicol sună, pe atât de bine funcționează, cel puțin pentru cei dispuși să nu ia filmul prea în serios și să-i accepte termenii pe care singur și-i stabilește. The End of Oak Street pornește de la o idee mai largă, numai că aceasta ajunge repede eclipsată de spectacolul solzilor (sau al penelor, în cazul de față) CGI, un intermezzo cu dinozauri aflați la vânătoare de familiști prin suburbie.
Și nici nu prea are cum să fie altfel când Mitchell construiește acest intermezzo cu atâta plăcere, încât tot ceea ce l-a precedat ajunge să pară un pretext pentru a-și construi propriul spațiu spielbergian de joacă. Umorul negru transformă atacurile preistorice asupra visului american într-un spectacol atât de distractiv încât ideile de la care filmul pornise pot fi lăsate fără mari regrete pentru după generic, când putem încerca să stabilim ce anume a vrut Mitchell să spună. Nu sunt convins că nici el ar putea alege o singură variantă, dar sunt destule cât fiecare să-și găsească una pe plac.
Poate pare puțin exagerat să căutăm atâtea sensuri într-un film cu dinozauri care terorizează o suburbie americană, dar The End of Oak Street aruncă destule idei în joc cât să ne dea voie să o facem. Iar eu nu pot să nu mă întorc la Polaroidul pe care Denise îl face spre final, și nu doar pentru că este prima dată când văd doi dinozauri într-o asemenea ipostază. Pentru mine, fotografia devine un microcosmos al filmului: în prim-plan îl avem pe Greg și împăcarea unei familii care părea pe punctul de a se destrăma, în timp ce în fundal continuă nestingherit tot absurdul preistoric care a pus stăpânire pe suburbie. Într-o singură imagine ajung astfel să coexiste drama de familie de la care Mitchell a pornit și aventura cu dinozauri care între timp i-a acaparat filmul. Poate mă duc prea departe cu interpretarea, dar, indiferent cum alegem să privim Polaroidul, rămâne cu siguranță unul dintre cele mai bune suveniruri cinematografice din întreaga carieră a lui Ewan McGregor.
The End of Oak Street se petrece în 1982, fără ca anul să fie vreodată anunțat ostentativ, iar Mitchell construiește perioada cu o atenție deosebită și într-un stil nostalgic, realizând un tribut cinematografiei anilor ’80. Aproape fiecare element al suburbiei familiei Platt devine un easter egg, iar referințele sunt atât de numeroase încât devine greu să nu asociezi anumite imagini cu E.T., Stand by Me, Back to the Future sau cu alte filme care au definit imaginarul cinematografic al perioadei.
Odată stabilit acest univers, primele elemente preistorice încep să-i perturbe normalitatea, deși, ținând cont de ideile care populau cinemaul anilor ’80, un fenomen extraterestru care readuce dinozaurii pe Pământ nici măcar nu pare atât de deplasat.
Deși știm cu toții ce urmează, Mitchell își permite să ne țină în așteptare. Dinozaurii rămân mult timp o promisiune la marginea cadrului, trădați de câte o anomalie preistorică sau de ceva ce apucăm să vedem doar pe jumătate, iar jocul acesta cu ceea ce filmul ascunde crește foarte bine tensiunea înainte de inevitabilul reveal. Numai că dinozaurii nu sunt singurii care țin atmosfera sub presiune: în casa familiei Platt, căsnicia dintre Denise și Greg era deja gata să cedeze. Mitchell lasă cele două tensiuni să se contamineze, astfel încât ajungem să așteptăm apariția creaturilor și pentru efectul pe care îl vor avea asupra acestei dinamici fragile.
Odată făcut însă reveal-ul, filmul se rupe, dinozaurii preiau controlul, iar Mitchell pare mai mult decât fericit să le lase suburbia la dispoziție pentru o succesiune de urmăriri și atacuri pline de comedie slapstick. Umorul vine adesea din contrastul dintre proporțiile amenințării și banalitatea decorului peste care aceasta se abate: Denise ajunge să se apere de un T-Rex chiar pe veranda casei, în timp ce alte personaje își găsesc sfârșitul în moduri atât de voit silly, uneori chiar cartoonish, încât atacurile nu au cum să nu devină comice. Suburbia devine terenul de vânătoare al creaturilor, iar imaginea atât de familiară a vieții americane din anii ’80 este invadată de dinozauri cu rezultate pe cât de violente, pe atât de amuzante.
Mitchell mai și epatează din când în când, schimbând unghiurile, jonglând cu focusul sau construind câte o compoziție care pare aleasă în primul rând pentru plăcerea de a-și etala puțin skill-urile regizorale, chiar dacă nu își găsește întotdeauna locul firesc în scenă. Dar ostentația asta vizuală se potrivește foarte bine cu dinamica voit kitsch a filmului. The End of Oak Street este permanent conștient de ridicolul propriei premise și, în loc să încerce să-l tempereze, îl asumă până la capăt, iar de aici vine o bună parte din plăcerea acestui intermezzo.
În distribuție, Anne Hathaway este cea care pare să creadă cel mai mult în drama familiei Platt, aruncându-se în film cu un angajament pe care materialul nu îl cere neapărat. Uneori merge puțin prea departe, iar interpretarea alunecă spre melodramă, dar și asta se potrivește registrului filmului. Hathaway rămâne o actriță de top, iar prezența ei, indiferent de scenariu, nu poate decât să aducă puncte în plus filmului. Ewan McGregor ia lucrurile mult mai relaxat și se bucură de fiecare absurditate pe care scenariul i-o pune în față. Contrastul dintre ei se potrivește foarte bine chiar celor două registre ale filmului: Hathaway rămâne mai ancorată în drama de familie, în timp ce McGregor pare mult mai în largul lui odată ce începe intermezzoul cu dinozauri. Copiii rămân punctul mai slab al distribuției; Maisy Stella și Christian Convery nu au aceeași naturalețe, dar nici nu există vreun moment în care interpretările lor să deranjeze.
Vizual, mi-a plăcut în special felul în care Michael Gioulakis exploatează geografia suburbiei și o transformă într-o extensie a tensiunii construite înainte de reveal. Ordinea aproape geometrică din prima parte se răstoarnă într-un labirint de străzi înfundate și case devenite capcane, în timp ce dinozaurii sunt integrați în acest peisaj domestic fără să-i domine imediat imaginea. Unele dintre cele mai reușite apariții îi păstrează la periferia cadrului, ascunși după câte o casă, prelungind vizual așteptarea.
După reveal, când creaturile trebuie în sfârșit expuse în toată splendoarea lor preistorică, discreția dispare și odată cu ea se văd mai clar limitele CGI-ului. Primele apariții au o materialitate pe care secvențele mai aglomerate nu reușesc întotdeauna să o păstreze, iar imaginea capătă pe alocuri acel luciu digital ieftin care face ca dinozaurii de la Râșnov să pară, prin comparație, o amenințare mult mai reală.
Partea sonoră este cu mult peste efectele vizuale, lucrată cu o atenție care se simte cel mai bine cât timp dinozaurii rămân în afara cadrului. Amenințarea circulă atunci prin suburbie mai întâi prin sunet: țipetele vecinilor răzbat de undeva dintre case și se întrerup brusc, iar focurile de armă de pe stradă devin tot mai înfundate pe măsură ce familia Platt își baricadează ferestrele, acoperite de loviturile propriilor ciocane. Exteriorul se estompează treptat dincolo de pereți, până când uneori nici nu mai e foarte clar dacă ceea ce se aude este țipătul unui om sau al creaturii care îl urmărește.
După reveal, Michael Giacchino schimbă complet registrul filmului și îmbracă atacurile într-o coloană sonoră de proporțiile unei mari aventuri spielbergiene, folosită excelent chiar pentru a amplifica efectul comic al slapstick-ului de pe ecran. O tentativă de evadare din fața unui Allosaurus primește astfel o temă eroică ce pare să anunțe salvarea în ultima secundă, numai pentru ca personajul să fie devorat, în timp ce muzica triumfală își vede nestingherită de drum, de parcă imaginea ar fi fost cea care a greșit finalul.
Și până la urmă, despre ce este The End of Oak Street? Putem vedea în el o poveste despre nevoia de a deveni alte versiuni ale noastre, despre iluzia familiei perfecte sau despre confortul ales în detrimentul adevărului. Putem la fel de bine să-l privim ca pe un tribut adus lui Spielberg și cinemaului anilor ’80. Or maybe it’s just a f**king dinosaur movie.
Oricum ar fi, The End of Oak Street vine ca un ultim film de vară înainte ca pretendenții la Oscar să intre în scenă și, dacă aș fi în locul vostru, n-aș refuza o oră și jumătate de aventuri cu dinozauri înainte ca sezonul de toamnă să ne pună din nou în fața unor lucruri ceva mai serioase.
The End of Oak Street rulează în cinematografele din România începând cu 14 august, distribuit de Vertical Entertainment.
- Regia: David Robert Mitchell
- Scenariul: David Robert Mitchell
- Distribuție: Anne Hathaway, Ewan McGregor, Christian Convery, Maisy Stella, P.J. Byrne, Chris Coy, Andrea Frankle, Bethany Anne Lind, Hudson Meek
- Gen: Acțiune, Aventură, SF, Thriller
- Durata: 99 minute
- Rating: N-15 – Nerecomandat 15
- Studio: Bad Robot, Good Fear Content, Jackson Pictures
- Distribuit în România de: Vertical Entertainment
- Sinopsis: “După ce un eveniment cosmic misterios smulge Strada Stejar dintr-o suburbie americană și teleportează întregul cartier într-un loc straniu, familia Platt descoperă că supraviețuirea depinde de capacitatea membrilor săi de a rămâne împreună, în timp ce încearcă să se descurce într-un mediu devenit de nerecunoscut.”
