Chiar dacă în ultimii ani nu aș putea spune că Ridley Scott ne-a mai oferit blockbuster-ele cu care ne obișnuise cândva, numele său va atrage întotdeauna atenția oricui a văzut măcar o dată în viață un film, iar The Dog Stars/”Constelația Câinelui”/ anunța că vara aceasta ar mai putea păstra ceva interesant pentru final. Sunt puțini cineaști care s-ar putea lua la trântă la box office cu ciclopi sau oameni-păianjen, indiferent cât de bun ar fi filmul lor, însă un nou Ridley Scott, cu o distribuție solidă și o poveste bazată pe un bestseller de succes, părea să aibă ingredientele necesare pentru a prinde măcar câteva dintre firimiturile lăsate în urmă de coloșii cinematografici ai acestei veri.
Sau poate că lansarea filmului tocmai acum ar fi trebuit să fie primul semnal că cei din spatele său știau deja că nu au în mână povestea la care speraseră. Poate că au preferat să păstreze râvnita fereastră de toamnă, rezervată tradițional marilor concurenți pentru globuri și statuete, pentru alte pariuri.
Povestea îl urmărește pe Hig (Jacob Elordi), mecanic și pilot înainte ca o pandemie să elimine 99% din populație, care își duce acum existența într-un aeroport abandonat din munții Colorado, alături de câinele său, Jasper, și Bangley (Josh Brolin), un fost pușcaș marin cu care nu are neapărat o prietenie, dar alături de care a găsit o formulă de supraviețuire. În timp ce Bangley apără teritoriul de grupurile violente care cutreieră regiunea, Hig își folosește Cessna pentru a căuta provizii și a păstra legătura cu puținii oameni rămași, fără să renunțe însă la speranța că undeva mai există și alți supraviețuitori, alimentată de un semnal radio pe care îl recepționează în timpul zborurilor sale.
Și, așa cum v-ați putut da singuri seama, vorbim despre încă o poveste post-apocaliptică, unul dintre subgenurile care au invadat marile și micile ecrane în secolul XXI, dar asta nu este, cel puțin pentru mine, un aspect negativ. Nu am fost niciodată de partea celor care pornesc o critică de la simpla apartenență a unui film la un gen suprasaturat, atât timp cât acesta aduce o perspectivă diferită. Iar The Dog Stars părea inițial să aibă exact asta, alegând o lume în care pericolul nu vine din monștri, dintr-o luptă permanentă cu natura sau din confruntări nesfârșite cu ceilalți supraviețuitori, ci concentrându-se asupra singurătății lăsate în urmă de dispariția aproape totală a oamenilor și asupra modului în care aceasta poate ajunge să se transforme în solitudine, una dintre ideile centrale ale romanului pe care este bazat filmul și o perspectivă care mi se pare, de altfel, mult mai apropiată de ceea ce ar putea însemna în realitate un asemenea sfârșit.
În momentele în care filmul rămâne fidel acestei idei, mai ales în secvențele de zbor în care Hig traversează întinderi cândva populate și acum pustii, Scott surprinde excelent izolarea și straniul sentiment al unei lumi care continuă să existe și după ce oamenii au dispărut din ea, reușind să te cufunde hipnotic în acea liniște. Numai că asemenea momente sunt rare, iar ceea ce ar fi putut deveni principala particularitate a filmului în interiorul unui gen atât de exploatat rămâne mai degrabă o promisiune decât direcția pe care The Dog Stars alege să o urmeze.
Scenariul își împrăștie treptat atenția într-o multitudine de direcții și trece cu aceeași grabă de la o idee la alta, introducând teme pe care se mulțumește să le enunțe și conflicte pe care le abandonează înainte ca acestea să ajungă să conteze pentru spectator. Rezultatul este o poveste tratată cu superficialitate, chiar cu delăsare. Iar când nimic nu primește timpul necesar pentru a se sedimenta, devine greu să te implici emoțional sau intelectual în vreuna dintre direcțiile sale, transformând inconsecvența tematică dintr-un simplu neajuns al scenariului în problema care începe să compromită întregul film.
Până și genul filmului începe să se schimbe pe parcurs, iar dimensiunea contemplativă a primei părți cedează treptat locul a ceva ce ar fi trebuit să devină un thriller post-apocaliptic. Spun „ar fi trebuit” pentru că nici această nouă direcție nu este dusă până la capăt, filmul limitându-se la câteva izbucniri de acțiune care promit un crescendo pe care povestea nu ajunge niciodată să îl livreze. Tensiunea apare sporadic, confruntările sunt prea puține pentru a construi anticiparea necesară unui thriller, iar momentul menit să funcționeze drept climax este introdus fără acumularea care să-i confere greutate și se consumă înainte ca filmul să poată obține din el impactul pe care îl urmărește.
Aici apare și una dintre cele mai frustrante contradicții din The Dog Stars: Ridley Scott demonstrează în repetate rânduri că știe foarte bine să regizeze ambele versiuni ale filmului. Dacă secvențele de zbor arată cât de bine poate construi prin imagine și ritm solitudinea care domina începutul, puținele momente în care filmul funcționează realmente ca thriller confirmă că Scott nu și-a pierdut capacitatea de a pune întregul aparat cinematografic în slujba tensiunii, dozând informația și controlând ritmul unei secvențe cu precizia care i-a definit o bună parte din carieră. Este suficient să ne uităm la secvența cu bizonii pentru a vedea cât de eficient poate fi încă atunci când materialul îi oferă ocazia.
Problema este tot ceea ce rămâne între asemenea momente, porțiuni întregi în care povestea înaintează monoton, fără tensiunea thrillerului spre care s-a îndreptat și fără forța contemplativă a filmului pe care l-a lăsat în urmă. Iar când Scott îți demonstrează că are mijloacele necesare pentru a face să funcționeze oricare dintre aceste două direcții, devine cu atât mai greu de acceptat că tocmai această indecizie este cea care ține povestea scufundată în mediocritate.
Distribuția ajunge să compenseze o bună parte dintre limitele scenariului, iar meritul actorilor este cu atât mai evident cu cât personajele pe care le primesc sunt schițate sumar și rareori beneficiază de un dialog care să le ofere prea multe posibilități. Jacob Elordi găsește registrul potrivit pentru dimensiunea mai contemplativă a lui Hig, în timp ce Josh Brolin revine la un tip de personaj cu care ne-a obișnuit de-a lungul carierei și pe care continuă să-l joace cu acea naturalețe care face atât de plăcut să-l urmărești în asemenea roluri. Margaret Qualley, Guy Pearce și Allison Janney, din fericire, nu au nevoie de mult timp pentru a da viață unor personaje pe care scenariul abia dacă se preocupă să le dezvolte, iar interpretările lor sunt, în fond, principalul motiv pentru care acestea reușesc să iasă din anonimat. Nici talentul actorilor nu poate însă suplini complet o poveste care investește atât de puțin în personajele sale, iar distanța dintre ceea ce interpreții reușesc să sugereze și ceea ce scenariul construiește efectiv în jurul lor face dificilă orice implicare reală în destinele lor. Într-un film în care mi-a lipsit permanent sentimentul unei implicări reale în material, actorii sunt cei care aduc o bună parte din pasiunea și personalitatea pe care scenariul nu reușește să le genereze singur, iar faptul că scot atât de mult din personaje scrise atât de sec spune, în definitiv, mai multe despre calitatea distribuției decât despre materialul pe care aceasta l-a primit.
Din punct de vedere vizual, The Dog Stars rămâne o producție foarte bine realizată, iar imaginea lui Erik Messerschmidt găsește în peisajele vaste ale filmului cadrul ideal pentru a surprinde amploarea unei lumi rămase fără oameni. Secvențele de zbor sunt cele care profită cel mai mult de această perspectivă, alternând cadrele largi ale orașelor și întinderilor pustii cu momentele mult mai intime dintre Hig și Jasper, dar există aceeași atenție pentru imagine și în felul în care Scott construiește lumea fără să simtă nevoia să o explice prin dialog. Mașinile abandonate, clădirile transformate în spații improvizate pentru tratarea bolnavilor sau urmele rămase din viața de dinainte spun discret ce s-a întâmplat aici, iar filmul este mult mai convingător atunci când are încredere în aceste detalii și lasă imaginea să vorbească în locul scenariului.
La fel de importantă pentru atmosferă este componenta sonoră, poate unul dintre elementele care înțeleg cel mai bine filmul pe care The Dog Stars încearcă inițial să îl construiască. Muzica și designul sonor nu încearcă să umple permanent tăcerea acestei lumi, ci știu când să-i lase spațiu, iar contrastul dintre liniștea care însoțește lungile momente de izolare și intensitatea secvențelor de pericol funcționează excelent. Imaginea și sunetul lucrează împreună pentru a reda acea solitudine despre care vorbeam anterior, transformând pentru câteva minute pustietatea din jurul lui Hig într-o stare pe care nu doar o observi, ci ajungi să o resimți. Este unul dintre puținele locuri în care filmul reușește să susțină prin formă ceea ce scenariul nu dezvoltă prin poveste.
Nici nu știu exact în ce categorie să încadrez The Dog Stars, pentru că nu îl consider neapărat un film atât de prost precum este catalogat de mulți, dar rareori am simțit atât de puțină pasiune în spatele unui proiect. Poate că Ridley Scott, după mai bine de jumătate de secol de cinema și un ritm de lucru absurd pentru orice om de vârsta lui, a obosit. Poate că pur și simplu nu aceasta era povestea potrivită pentru el, iar viitorul său proiect, biopicul dedicat Bee Gees, You Should Be Dancing, i se va potrivi mai bine lui Scott în această etapă a carierei decât epopeile istorice sau spectacolele science-fiction care i-au definit cariera. Rămâne de văzut…
The Dog Stars/”Constelația câinelui“ este distribuit în România de Forum Film Romania și poate fi văzut în cinematografe începând cu 28 august 2026.
- Gen: Acțiune, Aventuri, SF, Thriller
- Regie: Ridley Scott
- Scenariu: Peter Heller, Mark L. Smith, Christopher Wilkinson
- Durată: 118 minute
- Clasificare: N-15
- Distribuitor: Forum Film Romania
- Studio: 20th Century Fox
- Distribuție: Jacob Elordi, Josh Brolin, Margaret Qualley, Guy Pearce, Allison Janney
- Sinopsis: „Bazat pe romanul bestseller semnat de Peter Heller, Constelația câinelui, filmul spune povestea lui Hig, un tânăr pilot care a supraviețuit epidemiei în care un virus devastator a decimat omenirea, dar și-a pierdut soția în tragedia care a schimbat pentru totdeauna lumea. Alături de Bangley, un supraviețuitor cu pregătire militară, Hig și-a construit un refugiu într-o lume post-apocaliptică în care puținii oameni rămași trebuie să facă față unor grupuri de prădători nomazi. Totul se schimbă atunci când un misterios semnal radio îl determină să pornească într-o călătorie spre necunoscut, în căutarea altor supraviețuitori.”
