Pădurea Spânzuraților (teatru) – Recenzie

În urmă cu 102 ani, lumea literară avea să fie luată prin surprindere de primul roman filosofic, semnat Liviu Rebreanu, „Pădurea Spânzuraților”. Bazat, în principiu, pe tema regăsită în nuvela „Catastrofa”, publicată cu un an înainte, romanul lui Liviu Rebreanu avea să devină rapid un punct important în literatura românească, mai ales în cea filosofică.

Tema este cea a războiului, Primul Război Mondial, axându-se pe drama unui ofițer român, Apostol Bologa, aflat în armata imperiului austro-ungar, iar personajul central se bazează pe experiențele dramatice ale fratelui autorului, Emil Rebreanu, condamnat la moarte și executat în mai 1917 prin spânzurare la Ghimeș pentru încercarea de a traversa frontul în scopul de a se alătura Armatei Române.

„Pădurea Spânzuraților” face parte dintr-un ciclu de 4 opere literare din zona romanelor psihologice scrise de autor, alături de „Adam și Eva”, apărut în 1925, „Ciuleandra” din 1927 și „Jar”, publicat în 1934.

Dintre toate acestea, două au ieșit în evidență prin temele abordate, dar mai ales prin personajele aduse în concret, „Pădurea Spânzuraților”, film regizat impecabil de Liviu Ciulei în 1965, cu Victor Rebengiuc în rolul principal, și cu un Liviu Ciulei, genial în rolul căpitanului Otto Klapka, dar și „Ciuleandra”, cu geniala expunere cinematografică din 1985, în regia lui Sergiu Nicolaescu, cu Ștefan Iordache, Gheorghe Cozorici, Ion Rițiu și Anca Szönyi, în rolurile principale.

În esență, pentru că ne axăm pe opera „Pădurea Spânzuraților”, trebuie menționat din start că autorul, al cărui tragic destin rămâne și astăzi un mister, nu și-a imaginat scrierea ca fiind una cinematografică, aici intervenind geniul celor care și-au asumat aceste construcții. Mai trebuie spus că, în afară de cele două pelicule deja menționate, s-au mai făcut alte 2 filme, „Răscoala”, în 1966, și „Blestemul pământului – Blestemul iubirii” (după romanul „Ion”), în 1980, amândouă în regia lui Mircea Mureșan.

Dar, revenind astfel la ceea ce ne interesează, au fost puține încercările de a dramatiza opera lui Liviu Rebreanu, considerat a fi un reprezentant de seamă al realismului, dar și creator al romanului românesc modern. Asta până la Radu Afrim.

Radu Afrim face parte dintr-o categorie aparte de regizori de teatru

Astăzi ajuns la vârsta de 56 de ani, Radu Afrim face parte dintr-o categorie aparte de regizori de teatru, vizuali, aproape cinematografic (dacă putem spune așa), iar montările sale au devenit repere în conștiința publicului românesc, avid de spectacole bune.

Radu Afrim, având nu mai puțin de trei premii UNITER pentru cea mai bună regie, face parte dintr-o generație de regizori, alături de Gabor Tompa, și încă câțiva, care au reușit să aducă un suflu nou în teatrul românesc, îmbinând modernismul cu clasicul (fiind vorba de textele dramatice clasice puse în scenă).

Dar, această dramatizare semnată de Radu Afrim a unuia dintre cele mai grele romane scrise de Rebreanu, „Pădurea Spânzuraților”, pare a fi, de fapt, un pariu cu el însuși, dar și cu publicul românesc de teatru.

Filosofia scrisului lui Rebreanu se regăsește în cuvintele spuse de actori pe scena Naționalului bucureștean, cu aproape aceeași greutate și elocvență regăsită între paginile cărții, iar personajul central, Apostol Bologa, pare parcă mult mai pregnant și mai bine conturat acum, decât este în carte.

Este important să pun accent pe faptul că toată această construcție teatrală a piesei „Pădurea Spânzuraților” îi aparține integral regizorului năsăudean Radu Afrim, de la scenariu, regie și univers sonor.

Ajutat spectaculos de Cosmin Florescu, care semnează scenografia, cu o coregrafie modernă ce o are pe Andrea Gavriliu la cârmă, și cu costume construite perfect de Andreea Diana Nistor, spectacolul de la Teatrul Național „I.L.Caragiale” din București poate fi denumit un regal.

Premiera avea loc în an centenar, 2018, și cumva Afrim a vrut să pună accent pe acest aspect în primele 10 minute ale spectacolului, dând o tentă de actual, inclusiv printr-un episod (și vizual), care a existat în acea perioadă, episod petrecut undeva în Vâlcea, într-o pădure (nu dăm detalii, e mai bine să descoperi singur).

Inițial acest regal avea o durată de 5 ore, ulterior din considerente evidente spectacolul avea să fie comprimat la 3 ore și 10 minute. Cu toate astea, jocul actoricesc nu a fost diminuat cu nimic, ba mai mult, cota de tensiune, implicare și imersiune în povestea lui Apostol Bologa pare că este mult mai bine pusă în evidență, iar decorurile gândite de echipa din spate ajută enorm, atât vizual, cât și ca stare.

Alexandru Potocean este cel care de 6 ani îi dă viață lui Apostol Bologa, gândit de Radu Afrim mult mai matur decât ni-l propunea Liviu Rebreanu în romanul cu același titlu. Dacă în roman Apostol este un studinte român aruncat în vâltoarea unui război direct din facultate, cu grad de locotenent, Radu Afrim ni-l propune ceva mai matur (poate și din perspectiva actorului care-l joacă), dar această modificare nu știrbește cu nimic valoarea intrinsecă a personajului.

Ceea ce aduce în plus acestui personaj emblemă în literatura românească Alexandru Potocean este suflu, un suflu proaspăt, o extrem de multă înțelegere a luptelor interioare, o reală și palpabilă suferință, de la început și până la final când aduce în fața spectatorului obsedanta întrebare „Încotro ne îndreptăm?”.

Alex Potocean, revelația TNB din ultimii ani, face un rol de zile mari, iar valențele pe care le pune în fața spectatorului îl va ajuta și pe profan să înțeleagă că nu este nevoie să arăți cu degetul spre un război, moment sau situație, deoarece toate acele cuvinte rostite (fie pe gând, fie în relație cu alți actori), aduce concretul și acel acum pe care cu toții îl trăim.

Deși personajul trăiește o reală dramă, consumată în perioada Primului Război Mondial, luptele interioare, ale conștiinței și sufletului sunt reale și astăzi, mai ales dacă ne raportăm la actualele stări de război în care lumea trăiește.

Actorul de teatru este dator să livreze acum și aici stările, conflictele, interioare și nu numai, precum și mesajul, iar Alexandru Potocean o face cu vârf și îndesat în tot acest regal de trei ore de spectacol.

Viziunea lui Radu Afrim asupra operei lui Rebreanu, mult mai profundă

Viziunea lui Radu Afrim asupra operei lui Rebreanu este cu mult peste profunzimea ce emană din textul literar, și ajutat de elementele vizuale proiectate pe un imens ecran îți dă ție, ca spectator, o imersiune și mai profundă în tema spectacolului: sufletul uman.

Lupta interioară, măcinarea prin care trece Apostol Bologa, jucat de Alex Potocean, se transpune în Conștiința sa, jucată de Marius Manole, acesta din urmă punctând de fiecare date, atât în sincron cu Potocean, cât și unilateral, toate aceste momente de durere și întrebări fără răspuns pe care personajul le are în permanență.

Unul din cele mai grele momente, ca și subiect, este trimiterea diviziei din care Apostol Bologa face parte pe frontul românesc din Ardeal, asta însemnând, de fapt, gloanțele austriece trase împotriva românilor.

Din acest moment începe cu adevărat dilema și lupta interioară a personajului, lupta între onoarea uniformei pe care o poartă și rădăcinile sale românești, iar totul va duce către un deznodământ fatal.

Aici regăsim, de fapt, drama de la care Rebreanu avea să plece când a scris romanul, și anume fratele, Emil Rebreanu, condamnat la moarte și executat în mai 1917 prin spânzurare pentru încercarea de a traversa frontul în scopul de a se alătura Armatei Române.

Un alt personaj care iese excepțional în evidență este mama locotenentului Bologa, jucată de Natalia Călin, ajunsă la maturitatea vârstei de aproape 50 de ani, și care impresionează prin naturalețea cu care vorbește într-un dialect ardelenesc neaoș, și plin de emoție.

Soția unui alt celebru actor, Marius Rizea, face un rol de excepție aici, iar puținele sale intervenții în spectacol dau greutate și mai mare dramei la care asistăm.

Puținele momente, să le zicem comice, îi aparțin cu măiestrie lui Ciprian Nicula, cel care îi dă viață intendentului Petre, cel care are grijă de Apostol Bologa pe front, și care vorbește în același dialect ardelenesc neaoș.

Pe tânărul de 32 de ani îl mai puteţi vedea în versiunea TNB a piesei „Opera de Trei Parale”, în regia lui Gelu Colceag (alta decât cea de la Excelsior despre care am scris aici).

Raluca Aprodu, o prezență aproape permanentă în spectacolele de la TNB (vezi inclusiv spectaculosul „Hedda Gabler”, în regia lui Thomas Ostermeier), o joacă pe Ilona, frumoasa țărăncuță unguroaică ce-i va deveni iubită lui Apostol Bologa.

Richard Bovnoczki, o altă revelația e teatrului bucureștean, îi dă viață căpitanului Otto Klapka, cu o maturitate excepțională și o înțelegere deplină a ceea ce înseamnă acest personaj pentru Bologa.

Restul distribuției, printre care îi menționăm și pe Istvan Teglas, Alexandru Chindriș, Ada Galeș sau Andrei Atabay, își fac cu conștiinciozitate treaba, aducând pe scenă viziunea scenică a regizorului, precum și coregrafia semnată de Andrea Gavrilescu.

Ca un plus al acestor desfășurări de forțe, mai putem menționa și ilustrațiile muzicale (de la început, și nu numai), semnate de Lenuța și Teodora Purja, precum și decorurile și luminile folosite.

Într-un interviu, imediat după premiera din 2018, Radu Afrim spunea că „nu vreau să pun în scenă cartea lui Rebreanu, vreau să chestionez puțin ce s-a întâmplat cu noi în suta asta de ani și unde suntem… S-ar putea să fie ambițios, riscant, kitschos, greșit, dar aș vrea să pun față în față soldații aceia care au luptat pentru ceva atunci, deși mulți nu știau pentru ce luptă, cu niște tineri din zilele noastre, cu niște dialoguri și întrebări Ce ați făcut în 100 de ani, cine eram noi la vârsta voastră, ce am făcut…”

Dacă cele afirmate sunt regăsite în acest maraton de 3 ore și 10 minute, te las pe tine să descoperi atunci când vei merge să vezi spectacolul. Pot doar să-ți spun, ca și concluzie de final, că este un spectacol greu, extrem de muncit, iar actorii dau totul pentru a disemina mesajul din spatele textului, într-o viziune regizorală actuală și modernă.

Din fericire lumea merge la teatru, iar asta se vede și prin faptul că la acest spectacol biletele se vând ca pâinea caldă. Așa că, dacă te decizi să-l vezi, va trebui să ai răbdarea și inspirația de a-ți cumpăra din timp bilete. În rest, și în acest caz, ceea ce spune Hamlet-ul lui Shakespeare este cât se poate de adevărat:

„Ce capodoperă e omul! Câtă nobleţe în raţiune! Ce infinit în facultăţi! Cât de expresiv şi de admirabil în formă şi mişcare! Cât de asemănător unui înger în acţiune! Cât de asemenea unui zeu în concepţie! Frumuseţea lumii! Modelul desăvârşit al fiinţelor!” Mergeți la teatru!

DISTRIBUȚIA:

1 din 15