Mă aflu într-una dintre acele situații în care, chiar dacă au trecut două-trei zile de când am văzut filmul, părerea mea rămâne undeva la mijloc și nu știu exact cum să abordez această recenzie. Sub nicio formă nu este un film rău, dar nici nu este ceea ce mă așteptam să fie atunci când un titlu precum Omul-Lup îi este atașat și când regizorul este același Leigh Whannell, cel care, cu doar câțiva ani în urmă, a oferit una dintre cele mai surprinzătoare reveniri ale monștrilor Universal cu Omul Invizibil. Whannell este un cineast talentat, a demonstrat asta încă de la Saw, însă, în acest caz, ceva nu se leagă.
Filmul ne prezintă familia Lovell, care pare să fie în pragul destrămării. După ce statul Oregon îl declară oficial mort pe tatăl lui Blake Lovell, capul familiei și protagonistul interpretat de Christopher Abbott, acesta decide, împreună cu soția sa Charlotte (Julia Garner) și fiica lor Ginger (Mathilda Firth), să călătorească în Oregon pentru a petrece timp împreună și a elibera casa părintească. Însă, pe drumul către izolata locuință a seniorului Lovell, sunt atacați de o creatură care pare mai mult animal decât om. Premisa nu are nimic în neregulă, dar modul în care povestea se desfășoară este cel puțin ciudat. Christopher Abbott și Mathilda Firth ies în evidență prin interpretările lor, însă Julia Garner, fie din cauza scenariului, fie a regiei, petrece trei sferturi din film într-o stare de șoc care pare exagerată și artificială. Replica ei și modul în care reacționează la evenimentele din jur sunt lipsite de naturalețe. Chiar și interacțiunile dintre ea și Abbott, în rolul soțului, după incident, par lipsite de autenticitate.
o dramă camuflată într-un horror
Dincolo de jocul actoricesc, filmul este, în esență, o dramă camuflată într-un horror. Este ca atunci când cumperi ciocolată cu ambalaj de Halloween, dar înăuntru găsești un iepure de Paște. Omul-Lup este, de fapt, o poveste despre căsnicie, boală și, în ansamblu, despre trauma generațională. Deși acest mesaj este evident încă de la început, filmul simte nevoia să îl sublinieze repetitiv, de parcă publicul nu ar fi capabil să îl înțeleagă singur. Pelicula devine o dramă cu momente de tensiune și un „light body horror”, în mare parte datorită numărului redus de personaje (doar patru) și a locatiei restrânse, casa izolată și pădurea din jur, pe care deja o vedem din primele minute ale filmului.
Să creezi un film bun cu un vârcolac nu este deloc ușor, ceea ce explică de ce cinematografia de până acum ne-a oferit doar patru sau cinci astfel de filme cu adevărat memorabile. Acest subgen al horror-ului ar putea fi reinventat la fel de mult ca și cel cu vampiri, însă provocarea este mai mare, cum îți captivezi publicul modern și îl surprinzi cu o poveste despre o creatură pe care o cunoaște deja?
Omul-Lup (2024/2025) încearcă să facă ceva diferit: izolează personajele și transformă licantropia într-o traumă transmisă din generație în generație. Însă cea mai mare schimbare vine în modul în care este tratată transformarea, un detaliu care poate surprinde, în bine sau în rău, în funcție de așteptările fiecăruia. Dacă nu vrei spoilere, poți sări direct la concluzie. În continuare, voi detalia unul dintre cele mai importante aspecte ale filmului.
Licantropia, în această versiune, este tratată ca o boală. Infecția se transmite în mod clasic, prin mușcătură sau zgârietură, însă nu există o scenă concretă de transformare așa cum suntem obișnuiți. Lupul rezultat nici măcar nu arată cu adevărat ca un lup. Metamorfoza are loc treptat, pe parcursul întregului film. În momente-cheie, observăm cum Blake începe să dezvolte simțuri supradezvoltate, precum mirosul și auzul, începe să piardă dinți și păr, iar pielea sa se transformă, formând bășici și răni desfigurante. Scena în care începe să își mănânce brațul singur ca un fel de foreshadowing pentru ce sa va întâmpla mai târziu este memorabilă dar și ciudată. De asemenea, își pierde treptat capacitatea de a vorbi și de a înțelege vorbirea celorlalți, chiar dacă, fizic, rămâne uman pentru o bună parte a filmului. Alegerea radicală a filmului este că odată transformat, nu există cale de întoarcere, nici măcar moartea nu mai poate inversa procesul. Această decizie elimină elementul clasic de magie și mister legat de vârcolaci, dispar transformările spectaculoase sub lumina lunii și mitologia tradițională. În loc de asta, avem un acel element de “light body-horror” despre care am zis mai sus, unde transformarea seamănă mai mult cu o degradare fizică lentă decât cu o transformare propriu-zisă.
Această versiune a Omului-Lup este una tristă, motiv pentru care consider că filmul este mai degrabă o dramă decât un horror. Elemente „horror” există, dar sunt mai bine descrise ca momente de tensiune care învăluie o poveste despre păcatele tatălui transmise fiului, relația dintre tați și fiice și o alegorie a bolii și a pierderii unui părinte. Ajungând la concluzie, cred că, pentru mine, filmul nu a funcționat așa cum ar fi trebuit. Poate sunt mai dur cu el pentru că mă așteptam la altceva. Nu este un film rău, dar ceea ce oferă nu m-a convins pe deplin. Obiectiv vorbind, pelicula are puncte de interes și aspecte care pot fi discutate în profunzime, mai ales în ultima parte, când transformarea este aproape completă și partea umană este sufocată de natura animalică, dar păstrând totuși o ultimă urmă a conștiinței de dinainte. În final, Omul-Lup este un film care nu va mulțumi pe toată lumea. Ț
Wolf Man/”Omul-Lup” din 24 ianuarie la cinema, distribuit în România de RO IMAGE.
- Regizor: Leigh Whannell
- Scenariu: Leigh Whannell, Corbett Tuck
- Gen: Horror, Thriller
- Lansare: 24.01.2025
- Durata: 1 oră 43 minute
- Studiouri producție: Universal Pictures, Blumhouse Productions
- Clasificare: N-15 – Nerecomandat 15
- Distribuitor: RO IMAGE
- Actori: Christopher Abbott … Blake
Julia Garner … Charlotte
Matilda Firth … Ginger
Sam Jaeger … Grady
Ben Prendergast … Grady Wolf - Sinopsis: “O familie dintr-o fermă izolată este atacată de un animal nevăzut, dar pe măsură ce noaptea înaintează, tatăl începe să se transforme în ceva de nerecunoscut.”
