Julia Ducournau, regizoarea care a impresionat publicul de la Cannes cu filmul Titane (2021), mizează de data aceasta pe o arhitectură psihologică subtilă și revine cu un body horror sângeros despre adicție și anxietățile lumii contemporane.
Alpha (2025) este un film dur, cu acțiunea plasată într-un trecut recent, cand Franța pare devastată de un virus care transformă oamenii în statui. Acesta este contextul poveștii care urmărește maturizarea lui Alpha (Mélissa Boros), o fată rebelă în vârstă de 13 ani, care și-a făcut un tatuaj la o petrecere. Pregătiți-vă pentru prim-planuri cu ace și sânge, menite să sporească impactul vizual al acestei drame încărcate de excese, dar care se remarcă prin jocul extraordinar al actorilor.
Mélissa Boros excelează într-un rol dificil: Alpha se află în pragul pubertății, într-o etapă în care își testează limitele, își descoperă sexualitatea și încearcă să navigheze tensiunile de la școală, în timp ce gestionează și relația complicată cu unchiul ei disfuncțional. Tahar Rahim, în rolul dependentului de heroină, este foarte convingător, atât prin silueta lui fragilă, cât și prin felul în care ezită, se mișcă și își caută cuvintele, conturând un personaj autentic până la durere. Golshifteh Farahani (mama fetei), compune la rândul ei o figură solidă, fiind poate singurul reper de luciditate din toată această poveste, o femeie mereu captivă între instinctul de a salva și sentimentul că totul se destramă în jurul ei.
Deși filmul folosește convențiile genului (claustrofobie, tensiune sonoră, dinamici imprevizibile), reușește să se diferențieze printr-o metaforă centrală transparentă, dar eficientă: nevoia omului contemporan de control și frica primordială de a-l pierde definitiv.
Regia semnată de Julia Ducournau propune o estetică minimalistă, cu paletă cromatică glacială și decoruri depersonalizate, care nu reprezintă numai un fundal, ci chiar vectorul narativ al filmului.
Alpha (Mélissa Boros) nu este un personaj construit prin dialog și acțiuni individuale, ci funcționează ca metaforă a anxietății colective: este simptom, simbol și avertisment, devenind un “termometru” emoțional al comunității – simptomul unei societăți hiper-sensibile și hiper-represive, simbolul celor vulnerabili transformați în rebuturi sociale și avertismentul că umanitatea se erodează când este dominată de frică.
Relația fiicei cu mama dezvăluie că Alpha este modelată de un sistem familial fracturat, în care empatia și siguranța sunt afectate de presiunea socială și profesională. Adolescenta învață devreme că vulnerabilitatea este penalizată, iar marginalizarea ei începe acasă, nu la școală. Alpha este produsul unui mediu care nu știe să protejeze, ci doar să evalueze și să descalifice.
Însă personajul este și un portret al anxietății adolescentine: corpul se schimbă inevitabil, identitatea se recompune, iar lumea este percepută ca un spațiu ostil în care te simți observat, judecat și expus.
Situația ficțională din film ar putea trimite la epidemia de SIDA din anii ‘80 sau la pandemia recentă de Covid, însă nu funcționează nici ca metaforă, nici ca amenințare reală; nu este nici convingătoare, nici înfricoșătoare.
Alpha (2025) evocă și repulsia societății “respectabile” față de dependenți, în timp ce încearcă să ironizeze, pe alocuri, misoginia și homofobia.
Spațiile repetitive și arhitectura circulară sugerează spirala psihologică a protagonistei. Labirintul nu este fizic, ci mental: un construct din care nu poți evada pentru că îl porți în tine. Elementele vizuale recurente (oglindiri distorsionate, camera care urmărește personajele din unghiuri imposibile) indică dezagregarea identității.
Horrorul devine astfel o introspecție violentă asupra limitei dintre sine și mediul care îl condiționează. Interferențele audio, glitch-urile vizuale, iluminarea nefirească reprezintă intruziunea tehnologică în spațiul psihologic al omului, astfel că Alpha devine și o manifestare perceptibilă a anxietății privind supravegherea și lipsa de intimitate.
Filmul reușește să creeze un sentiment persistent de neliniște, însă schimbările de registru, stil sau emoție nu sunt bine calibrate, iar elementele narative nu par suficient de coezive. Regia investește prea puțin în elemente de suspans sau urgenţă realistă. De exemplu, în atmosfera din spital nu resimțim tensiune concretă, așa cum ar fi de așteptat în situații critice, ceea ce diluează credibilitatea situaţiei.
Alpha se aliniază horrorurilor psihologice contemporane, care preferă disconfortul subtil în locul gore-ului explicit. Suspansul este cerebral, nu visceral. Nu te sperie prin monștri, ci prin atmosfera insidioasă. Dacă preferi filmele de tip Hereditary, Enemy, Under the Skin, atunci Alpha va fi pe gustul tău.
Alpha rulează în cinematografe din 21 noiembrie și e distribuit în România de Bad Unicorn.
- Gen: Dramă, Horror
- Regie: Julia Ducournau
- Scenariu: Julia Ducournau
- Durată: 2h 8m
- Clasificare: N-15 – Nerecomandat 15
- Distribuitor: Bad Unicorn
- Studio: Mandarin & Compagnie, Kallouche Cinéma, Frakas Productions
- Lansare: 21 noiembrie 2025
- Distribuție: Tahar Rahim – Amin
Golshifteh Farahani – Maman
Mélissa Boros – Alpha
Emma Mackey – Infirmière
Finnegan Oldfield – Professeur d’anglais
Louai El Amrousy – Adrien
Ambrine Trigo Ouaked – Alpha (5 ani) - Sinopsis: “Alpha, în vârstă de 13 ani, o adolescentă rebelă, locuiește singură cu mama ei. Lumea lor se destramă în ziua în care Alpha se întoarce de la școală cu un tatuaj pe braț.”
