Am intrat în „Pragmata” fără așteptări. Zero. Din punctul ăla în care nu știi exact ce urmează să primești și nici nu te interesează prea mult, ceea ce, uneori, este cel mai bun mod în care poți începe un joc. Și, surprinzător, în primele minute m-a prins. Nu printr-un moment spectaculos sau printr-un „hook” agresiv, ci printr-un amestec de curiozitate și senzația că „ok, jocul ăsta e chiar altceva”. Recunosc că, înainte să pun mâna pe el, aveam impresia că o să fie ceva gimmicky, genul acela de titlu care se bazează pe o idee interesantă, dar nu reușește să o ducă mai departe. În schimb, ce am simțit destul de repede a fost exact opusul. Se vede că există pasiune în spate, dar mai ales o intenție clară. Nu este un joc care încearcă să impresioneze cu orice preț, ci unul care pare că știe exact ce vrea să fie.
La bază, vorbim despre un third-person shooter, dar nu unul care te cucerește imediat prin mecanici sau prin feeling-ul clasic de „gunplay”, care este solid din toate punctele de vedere. Are un „gimmick” central care, la prima vedere, pare genul de idee care o să devină repetitivă destul de repede. Doar că, pe măsură ce avansezi, îți dai seama că rolul acestui „gimmick” nu este să simplifice lucrurile, ci să le complice. Adaugă un strat nou peste gameplay și crește constant dificultatea, ceea ce schimbă complet dinamica față de un TPS obișnuit. Ritmul este surprinzător de bun. Jocul nu pierde timpul, te aruncă rapid în poveste și nu te ține la distanță. Nu am avut niciun moment în care să simt că trebuie „să mai trag de mine” ca să continui. Din contră, a fost genul de început care te face să vrei să vezi unde duce totul. Și, poate cel mai neașteptat lucru pentru mine, a fost cât de repede am început să simt o legătură reală între personajele principale. Nu este ceva ce vezi venind din primele minute, dar când începe să se contureze, îți dai seama că jocul nu se bazează doar pe idee sau pe concept, ci și pe relațiile dintre personaje. Dar haide să vedem care e treaba cu „Pragmata”.
Expediție Lunară
Jocul te pune în rolul unui astronaut ajuns pe o bază lunară care nu mai funcționează așa cum ar trebui, împreună cu o echipă, unde lucrurile scapă repede de sub control. Dar, tot foarte repede, ajungi să nu mai fii singur și faci echipă cu o fetiță misterioasă, pe care o numești Diana, care nu este doar un companion clasic, ci o parte esențială din tot ce înseamnă progresul în joc. Împreună, încercați să înțelegeți ce s-a întâmplat în acel loc și, mai ales, cum puteți scăpa din el. Povestea se învârte în jurul acestei relații și al modului în care cele două personaje ajung să depindă unul de celălalt, atât la nivel narativ, cât și la nivel de gameplay. În același timp, jocul construiește un mister mai mare legat de tehnologia din jur, de rolul bazei și de ce anume a dus la situația în care te afli. Nu este o poveste spusă direct sau explicată pas cu pas. În schimb, îți oferă bucăți de informație, momente scurte, dialoguri și situații din care trebuie să îți construiești singur imaginea de ansamblu.
Tonul este în mare parte serios, dar și ușor light-hearted, cu un vibe rece specific sci-fi-ului mai „hard”, dar constant echilibrat de interacțiunile dintre cele două personaje. Relația dintre ele nu este doar un „gimmick” de poveste, ci devine forța emoțională a experienței. Există un moment foarte devreme, când protagonistul vorbește cu Diana și îi dă numele, care, fără să fie forțat, reușește să seteze tonul pentru tot ce urmează. Este genul de scenă simplă, dar eficientă, în care începi să simți că legătura dintre cei doi chiar contează. Ce funcționează foarte bine este modul în care această relație evoluează. La început pare una de nevoie, aproape mecanică, dar foarte repede se transformă în ceva mult mai natural. Într-un mod destul de rar pentru jocuri de genul acesta, conexiunea dintre personaje nu se simte grăbită sau artificială, ci vine firesc, pe măsură ce avansezi.
Chiar dacă gameplay-ul este suficient de plăcut cât să te țină implicat, motorul real care te împinge înainte este misterul. Dorința de a înțelege ce s-a întâmplat, de a ieși din hub-ul principal și de a înfrunta pericolele doar ca să mai descoperi o bucată din poveste, vine natural. În același timp, narațiunea rămâne destul de „straight forward”, fără complicații inutile sau răsturnări forțate de situație. Fără să intre în detalii, „Pragmata” nu pare interesat să fie o poveste spectaculoasă în sens clasic, ci mai degrabă una care te ține implicat prin mister, atmosferă și, mai ales, prin conexiunea dintre personaje.
Răzvrătirea Roboților
La nivel de gameplay, „Pragmata” nu este chiar third-person shooter-ul clasic pe care l-ai putea crede la prima vedere. Cum s-a văzut și în demo, dar și în toate preview-urile de până acum, jocul merge pe ideea de „dual gameplay”, doar că în practică lucrurile sunt mai interesante decât păreau inițial. Nu este suficient să tragi bine. De fapt, shooting-ul în sine devine doar o parte din ecuație. Fiecare confruntare te obligă să faci mai multe lucruri în același timp. Trebuie să gestionezi partea de hacking, poziționarea și timing-ul, totul în timp real. Gimmick-ul central, care la început poate părea ușor enervant sau prea complicat pentru un shooter, se transformă destul de repede într-unul dintre cele mai satisfăcătoare elemente ale jocului. Nu simplifică lupta, din contră, adaugă presiune constantă. Nu mai este vorba de „țintești și tragi în cap”, ci de cum reușești să gestionezi toate sistemele în același timp fără să pierzi controlul situației.
Combat-ul este fluid, dar tocmai acest „dual gameplay” creează un stil diferit față de ce vezi în mod normal. Ești forțat să fii mai atent, mai rapid și, mai ales, să te poziționezi corect când sunt mai mulți inamici. Nu poți sta pe loc și să joci defensiv la infinit. Fiecare greșeală contează mai mult, pentru că trebuie să îți împarți atenția între mai multe lucruri. Dificultatea crește constant, dar într-un mod corect. Jocul nu te pedepsește gratuit, ci mai degrabă îți cere să înțelegi mai bine mecanicile pe măsură ce avansezi. În același timp, și arsenalul evoluează, iar upgrade-urile îți oferă mai multe opțiuni, ceea ce menține un echilibru destul de bun între provocare și progres. Este genul de sistem care nu pare foarte complex la început, dar care începe să arate mai mult pe măsură ce joci.
Un lucru care m-a surprins este cât de bună este progresia pe partea de gameplay. Din tot ce se văzuse înainte de lansare, nu părea un joc care să evolueze foarte mult mecanic. În realitate, însă, lucrurile se schimbă treptat și reușește să evite senzația de repetitivitate. Ritmul este rapid, jocul este responsive și te provoacă constant să fii atent. Nu este un shooter în care poți intra pe pilot automat. Asta nu înseamnă că este perfect. Există momente în care explicațiile, mai ales pe partea de arme sau anumite sisteme, nu sunt la fel de clare pe cât ar trebui. Nu este ceva care să strice experiența, dar sunt situații în care simți că jocul putea să comunice mai bine anumite lucruri. Per total, gameplay-ul este exact genul acela de surpriză plăcută, pentru că ia o idee aparent simplă și o împinge suficient de departe încât să creeze ceva diferit.
Partea întunecată a lunii
„Pragmata” nu este genul de joc care încearcă să impresioneze prin realism dus la extrem, ci mai degrabă printr-un stil vizual foarte curat. Este acel tip de sci-fi care, la prima vedere, pare aproape steril, ordonat, chiar monoton pe alocuri, dar care reușește să transmită constant senzația că ceva nu este în regulă. Și asta funcționează foarte bine. Chiar și atunci când totul pare să meargă perfect, mediul are acel vibe specific genului, în care liniștea și ordinea devin suspecte. Din punct de vedere tehnic, jocul arată foarte bine. Texturile sunt clare, imaginea este curată, iar totul are acel polish specific motorului RE Engine, pe care Capcom l-a rafinat în ultimii ani. Se simte că este același ADN vizual pe care l-am văzut și în alte titluri recente, dar dus într-o direcție diferită. Dacă acolo accentul era pe realism și horror, aici este pe sci-fi dar la fel de atent construit.
Personajele sunt, fără exagerare, unul dintre cele mai reușite elemente vizuale. Nu încearcă să fie hiperrealiste. Din contră, stilul ales funcționează perfect pentru ce vrea jocul să transmită. Expresiile, animațiile și felul în care interacționează între ele sunt extrem de bine realizate și reușesc să transmită emoție fără să pară forțate. Este genul de joc în care nu ai nevoie de realism absolut ca să simți ceva, iar aici Capcom chiar a nimerit tonul. În timpul gameplay-ului, lucrurile rămân clare, chiar și în momentele mai intense. Efectele, exploziile, partea de hacking și combat-ul sunt ușor de urmărit, fără să devină haotice. Totuși, există o senzație constantă că spațiul din jur este mai „tight” decât te-ai aștepta de la un third-person shooter. Nu este neapărat un minus major, dar este ceva ce simți în modul în care se desfășoară acțiunea.
Pe PlayStation 5 Pro, experiența este foarte solidă. Jocul rulează fluid, fără probleme evidente de performanță în timpul gameplay-ului, iar stabilitatea este exact ce te-ai aștepta de la RE Engine în acest moment. Nu există fluctuații care să iasă în evidență sau probleme tehnice majore care să îți strice experiența. Este, din nou, genul de implementare „safe” din partea Capcom, dar în sensul bun, în care totul funcționează exact cum trebuie. „Pragmata” nu este un showcase tehnic în sensul clasic, dar este un joc care știe foarte bine cum să își folosească stilul vizual este coerent și atmosferic, iar în multe momente exact asta contează cel mai mult.
În spațiu nimeni nu te aude hackuind
La nivel audio, „Pragmata” merge pe o direcție diferită față de multe jocuri moderne și se simte imediat. Nu este genul de joc care îți bagă muzică constant pe fundal ca să îți spună ce trebuie să simți. Din contră, lasă mult spațiu – ha ha-, multă liniște și folosește sunetul ca parte din atmosferă, nu doar ca suport. Muzica, atunci când apare, este minimalistă, cu influențe de pian și elemente electronice, foarte rece, foarte „spațială”, dar în același timp surprinzător de emoțională sau dinamică. Nu este niciodată în prim-plan și asta o face să funcționeze mai bine. Apare exact când trebuie și dispare fără să o simți. În rest, jocul se bazează foarte mult pe sunet ambiental, pe acel gol specific unui spațiu care pare funcțional, dar unde simți constant că ceva nu este în regulă.
Voice acting-ul este unul dintre punctele forte, mai ales prin modul în care susține relația dintre Hugh și Diana. Nu pare exagerat, nu pare scris doar ca să împingă povestea mai departe. Dialogurile au un ritm natural și, mai important, au momente în care se opresc. Jocul nu simte nevoia să umple fiecare secundă cu replici, ceea ce ajută enorm la atmosferă. Diana, în special, este construită foarte bine din punct de vedere audio. Nu este doar un „copil AI” sau un gimmick simpatic. Are suficientă emoție în voce încât să pară reală, iar interacțiunile dintre ea și Hugh sunt cele care duc greul pe partea asta. Relația dintre ei nu este explicată în mod constant, dar se simte, iar o mare parte din asta vine exact din felul în care sunt livrate replicile. Sunetul nu încearcă să impresioneze. Nu ai momente bombastice sau piese care să îți rămână în cap. În schimb, ai un design audio curat. Și, pentru tipul de joc care este „Pragmata”, asta pare să fie cea mai bună alegere.
Gata de Pragmata
„Pragmata” este genul acela de joc care nu te lovește din prima cu ceva spectaculos dar care crește pe măsură ce îl joci. Nu se bazează pe „gimmick”-ul principal sau pe idei aruncate doar ca să pară diferit, ci pe ceva destul de clar, gameplay-ul dual și relația dintre personaje, pe care le dezvoltă suficient cât să te țină implicat. Nu totul este explicat perfect și sunt momente în care simți că jocul putea să comunice mai bine anumite lucruri, mai ales pe partea de sisteme. Dar, în același timp, nu te tratează ca pe un jucător căruia îi trebuie un ghid pas cu pas, iar asta ajută experiența mai mult decât o încurcă.
La final, nu rămâi neapărat cu un joc care redefinește genul, dar rămâi cu unul care face destule lucruri diferit încât să nu se piardă în mulțime. Este o surpriză, în sensul bun, și unul dintre acele titluri care merită jucate tocmai pentru că încearcă să iasă puțin din tipar fără să își piardă direcția. Expresia „Don’t Sleep On X„ se poate aplica perfect acestui joc.
Pragmata este disponibil din 17 aprilie pe PC (Steam), PlayStation 5, Xbox Series S|X, Nintendo Switch 2
- Gen: Sci-Fi, Adventure
- Lansare: 17.04.2026
- Studio: Capcom
- Distribuitor: Capcom, CD MEDIA SE
- Platforme: PC (Steam), PlayStation 5, Xbox Series S|X, Nintendo Switch 2
- Clasificare: T – Teen
- Sistem de testare: PS5 Pro
- Sinopsis: În viitorul apropiat… Au trecut câțiva ani de când umanitatea a descoperit minereul selenar.Cu ajutorul lui, au cercetat Lunafilamentul, un material capabil să replica orice, atâta timp cât dețin datele necesare.Într-o zi, fără niciun avertisment, au pierdut toate semnalele de la stația de cercetare lunară dedicată cercetării și dezvoltării acestui Lunafilament.O echipă de intervenție a fost trimisă imediat. Cu toate acestea, un cutremur lunar masiv a avut loc la scurt timp după sosirea lor.Hugh Williams — separat de echipa sa, inconștient și grav rănit — este descoperit de un andoid misterios sub forma unei fetițe.Ea este o Pragmată, creată folosind Lunafilament.
