Cu toții avem micile noastre plăceri vinovate când vine vorba despre cinema, fie că sunt B-movies, comedii romantice, filme de Crăciun sau producții camp. În cazul meu, au fost întotdeauna biopicurile și, chiar dacă sunt complet nefamiliarizat cu subiectul abordat sau filmul ajunge să mă dezamăgească total, continui să le caut constant. Pentru mine, au fost mereu o poartă către o lume extinsă, poartă pe care ajung de fiecare dată să intru, dorind să descopăr toate elementele universului din care se desprinde episodul rulat pe ecran.
Fuori ne poartă în Roma anului 1980 și o urmărește pe scriitoarea Goliarda Sapienza, într-un moment în care Arta bucuriei (L’arte della gioia), romanul căruia îi dedicase un deceniu, era respins de editorii italieni. Aflată în dificultăți financiare, Goliarda ajunge la Rebibbia după ce fură bijuteriile unei prietene, iar scurta perioadă petrecută în închisoare o aduce în preajma câtorva femei pe care va continua să le vadă și după eliberare. Printre ele se află Roberta, o tânără recidivistă și activistă politică alături de care traversează o vară toridă în Roma și își regăsește pofta de viață și impulsul de a scrie, într-o relație pe care nimeni din afară nu pare să o poată înțelege.
Și când spun că nimeni nu pare să o poată înțeleagă, chiar mă refer la nimeni.
Îmi este foarte greu să cred că o viață atât de interesantă a putut fi prezentată într-un mod atât de superficial și confuz, fără să trezească niciun pic de emoție.
Crescută de doi părinți activiști radicali și antifasciști, considerați subversivi de regimul lui Mussolini, Goliarda Sapienza ajunge la doar 16 ani la Accademia d’Arte Drammatica din Roma și intră într-o lume care o va purta de la teatru și cinema, unde lucrează inclusiv cu Luchino Visconti, până în cercurile intelectuale ale capitalei. Moartea mamei sale, în 1953, deschide una dintre cele mai întunecate perioade ale vieții sale, marcată de o tentativă de suicid, spitalizare și experiența electroșocurilor, din care încearcă apoi să se desprindă prin ani de psihanaliză. În anii ’60 începe să lase actoria în urmă și se îndreaptă spre scris, căruia avea să-i dedice restul vieții, inclusiv cei zece ani petrecuți lucrând la Arta bucuriei, roman respins de editorii italieni și care îi va aduce recunoașterea internațională abia după moarte.
Cu o astfel de biografie, pare că orice element luat din viața scriitoarei nu ar avea cum să nu trezească ceva în spectator și, totuși, Fuori nu găsește o formă prin care experiența închisorii, moment atât de important pentru viața și scrisul Goliardei Sapienza, să devină ceva pe care să-l simțim dincolo de simpla consemnare a faptelor. Goliarda pare uneori un observator al propriilor trăiri, iar noi ajungem să fim observatorii acestui observator. Rebibbia, femeile pe care le cunoaște acolo și relațiile care continuă odată revenită afară ar trebui să fie fragmentele unei perioade care îi schimbă raportarea la propria viață și o împinge înapoi spre scris. Fuori, însă, le așază asemenea unui home-made movie, asemenea unei serii de amintiri pe care personajul le răsfoiește, mai degrabă decât ca pe niște experiențe pe care filmul ar trebui să ni le facă înțelese.
Aceeași lipsă de coeziune se regăsește și în felul în care Martone alternează între vara de după eliberare și reveniri scurte, uneori neașteptate, la Rebibbia, două planuri care se succed fără ca trecerea de la unul la celălalt să aducă întotdeauna mai multă claritate asupra Goliardei. Regizorul a explicat că nici nu și-a dorit un biopic convențional: pornind de la două dintre cărțile scriitoarei, în care realitatea și ficțiunea se amestecă, și-a permis aceeași libertate și a construit secvențe care nu trebuiau neapărat să conducă spre o concluzie, lăsându-se, după propriile cuvinte, să „plutească în derivă” odată cu personajele sale. Numai că Martone pare să fi plutit puțin prea mult în derivă și să se fi lăsat atât de prins de propria fascinație pentru Goliarda Sapienza, încât uită că spectatorul nu pornește neapărat cu aceeași familiaritate față de femeia pe care el o privește deja cu atâta afecțiune.
Fuori ajunge astfel să sugereze mult mai multe decât explică, trecând prin episoade importante din viața Goliardei fără să ne ofere întotdeauna contextul prin care să înțelegem ce loc ocupă ele în existența ei. Poate că, pentru cineva care i-a citit cărțile și îi cunoaște deja biografia, asemenea fragmente se leagă între ele și trimit spre idei recognoscibile din opera sa. Eu am intrat însă în film fără această familiaritate, ceea ce nu cred că este deloc neobișnuit în cazul unei scriitoare care nu este neapărat un nume cunoscut publicului din România. Iar dacă pentru a umple spațiile lăsate intenționat de Fuori trebuie să fi citit deja Goliarda Sapienza, poate că filmul ar fi trebuit să vină cu mult mai multe note explicative la început sau, de ce nu, chiar cu o listă de lecturi.
Dacă personajele nu dispar complet în această construcție fragmentară, meritul aparține în totalitate distribuției. Dar asta nu ar trebui să ne mire atunci când vorbim despre Valeria Golino, un nume care, dacă poate nu spune ceva la prima vedere, printr-o privire rapidă aruncată peste filmografia ei spune totul despre statutul pe care și l-a construit de-a lungul unei cariere întinse pe mai bine de patru decenii, între cinematografia europeană și Hollywood. Pentru mulți, probabil că imaginea cea mai familiară rămâne cea din Rain Man, unde a fost la același nivel cu titani precum Dustin Hoffman și Tom Cruise. Martone îi încredințează aici un personaj mai degrabă schițat, dar pe care talentul actriței îl împiedică să devină bidimensional. Golino ajunge să ne facă să înțelegem prin interpretare lucruri pe care Fuori nu reușește să le articuleze prin scenariu, trecând foarte firesc între stările contradictorii ale Goliardei și dând continuitate emoțională unor experiențe pe care filmul le prezintă separat.
Matilda De Angelis îi este o parteneră excelentă pe ecran, iar chimia dintre cele două actrițe dă relației dintre Goliarda și Roberta mult din ceea ce scenariul nu reușește să-i ofere. Pentru mine, De Angelis a fost și una dintre marile surprize ale filmului: nu știam absolut nimic despre ea înainte de Fuori, dar după această interpretare este unul dintre acele nume pe care le voi privi cu mai multă atenție atunci când îl voi vedea într-o distribuție. Mi-a plăcut enorm energia pe care o aduce Robertei, imprevizibilă și plină de carismă, reușind în același timp să surprindă foarte bine ambiguitatea relației cu Goliarda.
La nivel vizual, am întâlnit destule păreri pozitive despre felul în care Fuori evocă Italia începutului anilor ’80 și pot înțelege de unde vin. Există momente în care imaginea capătă un aer ușor oniric, retro, asemenea unei cărți poștale specifice perioadei, mai ales atunci când Goliarda și Roberta străbat Roma fără o destinație precisă. În majoritatea timpului, însă, am avut impresia că Martone încearcă prea insistent să imprime fiecărui cadru această patină, iar culorile excesiv de estompate și contrastele aplatizate fac ca încercarea de a recrea textura anilor ’70-’80 să devină doar o imagine care se vrea sofisticată, dar care nu ajunge la nivelul propriilor pretenții estetice.
Nici muzica nu reușește să scoată filmul din această inerție și, pentru marea majoritate a filmului, prezența ei rămâne atât de discretă încât rareori am simțit că participă cu adevărat la ceea ce se întâmplă pe ecran. Nu-mi vine în minte vreo secvență în care o piesă să fi schimbat ritmul unei scene sau să se fi legat atât de bine de imagini încât să rămână asociată cu ele după vizionare. Și poate că faptul că nici măcar nu am remarcat-o spune ceva despre Fuori în ansamblu, un film din care prea multe lucruri trec prin fața noastră fără să dobândească rezonanță. Excepția vine abia spre final, în dialogul dintre Goliarda și Roberta, unul dintre puținele momente în care muzica adaugă scenei ceva ce aceasta nu ar fi avut în absența ei.
Poate că pentru cei deja familiarizați cu Goliarda Sapienza, Fuori oferă o incursiune mai interesantă în universul ei, una în care fragmentele pe care eu le-am privit fără prea multe repere pot fi asociate cu scrierile sale, iar anumite gesturi sau relații pot căpăta sens. Dar, la felul în care Martone a construit filmul, presupun că până și unora dintre fanii declarați ai scriitoarei filmul nu le va trezi nici măcar cele mai mici umbre de f(i)uori.
Fuori poate fi văzut în cinematografele din România, distribuit de Independența Film, din 28 august.
- Regia: Mario Martone
- Scenariul: Mario Martone, Ippolita Di Majo
- Distribuție: Valeria Golino, Matilda De Angelis, Elodie, Corrado Fortuna
- Gen: Biografic, Dramă
- Durata: 117 minute
- Rating: N-15 – Nerecomandat 15
- Studio: Indigo Film, Rai Cinema, The Apartment
- Distribuit în România de: Independența Film
- Sinopsis: “Roma, 1980. După ce capodopera sa, Arta bucuriei, la care a lucrat timp de un deceniu, este refuzată de toți editorii italieni, scriitoarea Goliarda Sapienza ajunge în închisoare pentru furtul unor bijuterii, însă întâlnirea ei cu câteva dintre tinerele deținute se dovedește a fi o experiență care îi schimbă viața. După eliberarea lor și pe parcursul unei veri toride, femeile continuă să se întâlnească, iar Goliarda leagă o prietenie profundă cu Roberta, o recidivistă și activistă politică. O legătură pe care nimeni din exterior nu o poate înțelege cu adevărat, dar prin care Goliarda redescoperă bucuria de a trăi și dorința de a scrie din nou.”
