The Carpenter’s Son – Recenzie

Nu mă consider o persoană religioasă și cu atât mai puțin un spectator atras de cinemaul cu tematică biblică, însă The Carpenter’s Son avea cel puțin meritul unei premise suficient de neconvenționale încât să-mi stârnească interesul.

În locul unei noi dramatizări a materialului biblic canonic, Lotfy Nathan, cineast cu filme care au trecut pe la Cannes și Sundance, își extrage materialul din Evanghelia copilăriei după Toma, un text apocrif din secolul al II-lea care încearcă să completeze anii pe care Noul Testament îi lasă aproape în întregime în afara vieții lui Iisus. Portretul este radical diferit de reprezentarea consacrată: puterea divină precedă maturitatea necesară pentru a-i înțelege limitele și consecințele.

Deși textul nu are o narațiune propriu-zisă, fiind mai degrabă o succesiune de episoade disparate din copilăria lui Iisus, Nathan extrage din el ideea care va sta la baza filmului: cum poate un copil să înțeleagă și să gestioneze puterea lui Dumnezeu înainte de a înțelege pe deplin lumea în care se află?

Din păcate, ideea de la care pleacă filmul rămâne și cel mai interesant lucru pe care acesta îl are de oferit, dacă nu punem la socoteală îmbârligătura de genuri și influențe prin care Nathan încearcă să o traducă cinematografic, suprapunând peste ea strat după strat de body horror, suprarealism, coming-of-age, horror supranatural, B-movies și multe altele care ar face lista și mai lungă, toate acestea făcându-te să te întrebi cum pot să funcționeze împreună.

Iar dacă exista un om capabil să ofere un răspuns la întrebarea asta, acela era Nicolas Cage, figura supremă a cinemaului cult contemporan, actorul care ar fi putut transforma întregul amalgam într-unul dintre acele so bad that it’s good movies.

Dar nici această rază de speranță nu rezistă prea mult, pentru că The Carpenter’s Son își tratează materialul cu o gravitate care exclude aproape complet orice formă de autoironie, iar Cage ajunge, undeva pe la jumătatea filmului, la concluzia că statutul său de bastion al cinemaului cult nu este suficient pentru a susține de unul singur filmul.

Povestea începe, ei bine, cu începutul, scena nașterii lui Iisus (Noah Jupe), urmată imediat de masacrul ordonat de Irod, în care soldații aruncă pe un rug, unul după altul, trupurile copiilor uciși, sub privirile mamelor lor, iar în acest fundal sonor dominat de strigătele agonizante și disperate ale mamelor, cumva, tot strigătele lui Cage se aud cel mai tare dintre toate.

Între timp, Iosif, Maria (FKA twigs) și nou-născutul trebuie să scape din Betleem fără a fi descoperiți de soldații lui Irod, dar felul în care filmul rezolvă singurul moment în care unul dintre aceștia chiar îi oprește este atât de absurd încât orice încercare de a-l descrie ar face doar o nedreptate experienței de a citi schimbul de replici tu însuți.

Soldatul: „Voi doi, opriți-vă. Ce aveți acolo?”
Maria și Iosif: „Nimic. Provizii pentru drum.”
Soldatul: „Bine, mergeți.”

Și toate acestea în timp ce, la câțiva metri în spatele lor, zeci de copii sunt aruncați în flăcări la ordinul lui Irod.

Iar acesta rămâne singurul punct în care narațiunea pare să aibă o direcție, deși este greu de spus cât îi datorăm lui Nathan și cât faptului că nașterea lui Iisus și fuga din Betleem aparțin unei povești arhicunoscute. Odată părăsit acest teritoriu, filmul își pierde aproape complet firul, acumulând idei pe care le enunță fără să le dezvolte până la o confruntare finală dintre bine și rău lipsită de orice anvergură și un moment de maturizare atât de sumar construit încât nu lasă impresia că Iisus și-a înțeles mai bine rolul său în lume.

Nimic din ceea ce ar fi putut deveni cu adevărat interesant nu este însă dezvoltat, filmul tratând cu aceeași reținere puterile vindecătoare ale lui Iisus, primele sale încercări de a distinge binele de rău, incertitudinea legată de identitatea tatălui său sau vaga curiozitate pe care o manifestă față de o fată.

Fiecăreia îi sunt rezervate două sau trei scene din care trebuie mai întâi să intuiești la ce se referă, apoi ce semnificație ar trebui să aibă, filmul aruncând constant idei în narațiune fără să le ofere suficient context sau dezvoltare pentru a deveni inteligibile, astfel încât, în cazul multora dintre ele, rămâne neclar nu doar unde ar fi trebuit să conducă, ci și care a fost, de fapt, intenția din spatele lor.

Aceeași lipsă de substanță se regăsește și în dialog, replicile fiind construite parcă din aceleași douăzeci de cuvinte rearanjate la nesfârșit doar pentru a transmite aceeași informație, fără să ajute mai cu nimic la dezvoltarea relațiilor dintre personaje, a conflictelor sau a propriilor lor motivații. Behăitul uneia dintre oile lui Iosif ajunge să aibă parte de mai mult timp pe ecran decât majoritatea personajelor, behăit care este livrat cu o implicare mai mare decât cea pe care o oferă Cage, FKA twigs sau Noah Jupe. Excepția este Isla Johnston (varianta mai tânără a lui Beth Harmon în The Queen’s Gambit), ale cărei apariții sunt printre puținele care mai rup ritmul monoton al filmului și pe care de-abia aștept să o revăd în Jehanne d’Arc al lui Baz Luhrmann.

Dacă la început vorbeam despre îmbârligătura de genuri și influențe suprapuse în straturi peste tema filmului, dacă aceea este într-adevăr tema, pentru că devine tot mai greu să-ți dai seama, coloana sonoră extinde amestecul cu încă alte câteva registre. Amploarea orchestrală contrastează constant cu dialogul minimalist și cu reținerea scenelor. Coloana sonoră pare luată direct dintr-un epic sword-and-sandals, fără să aibă vreo legătură cu ceea ce se petrece pe ecran, atât de evident încât îți lasă impresia că, undeva în procesul de postproducție, s-au încurcat coloanele sonore, iar peste The Carpenter’s Son a ajuns din greșeală muzica unui cu totul alt film.

Imaginea este unul dintre puținele locuri în care filmul mai recuperează ceva, deși și aici potențialul rămâne frustrant de puțin exploatat. Stilul vizual este în mare parte auster și repetitiv, construit în jurul acelorași peisaje deșertice, uscate și desaturate ale Egiptului roman, iar abia spre final apar câteva compoziții care capătă o identitate estetică mai pronunțată, mult prea târziu însă pentru a schimba aspectul general al filmului. Nici montajul nu ajută, mai ales prin tăieturi și tranziții bruște de la întuneric la lumină, atât de agresive încât nu știi dacă urmează să întâlnești divinitatea tu însuți sau dacă o cameră a surprins din greșeală niște faruri pe fază lungă și au decis să le păstreze în montajul final.

Filmul introduce câteva momente de body horror, alături de viziuni ale torturii și scurte inserții de imagistică apocaliptică, destul de bine construite, dar atât de repetitive încât își pierd complet farmecul până la final. Iar cea mai mare amenințare dintre toate, Satana însuși, arată mai degrabă ca un figurant rătăcit de pe platourile The Walking Dead decât ca prezența care ar trebui să întruchipeze suferința eternă în infern.

Nu știu sigur care a fost intenția regizorului, dar, pe lângă faptul că nu reușește să rămână fidel unei singure teme, încercând să spună foarte multe fără să ajungă, în cele din urmă, să spună mare lucru, simt că filmului i-a lipsit înainte de toate curajul. Curajul de a face ceva radical atât vizual, cât și tematic, ofensator și copleșitor, care să profite la maximum de potențialul unui astfel de material, transformându-l în coșmarul suprarealist pe care îl promitea în premisă.

Din păcate, Nathan nu a avut curajul să meargă în această direcție, dar nici pe acela de a renunța la gravitate și de a construi ceva blasfemiator, scandalos, dar suficient de conștient de propria absurditate încât să-și asigure un loc în cinemaul cult. Și, chiar dacă este încă devreme pentru asemenea verdicte, sunt destul de sigur că The Carpenter’s Son va fi uitat în curând chiar și de cei mai devotați adepți ai cultului Nicolas Cage, care au deja suficiente opțiuni mai bune pentru ritualurile lor de la miezul nopții.

Carpenter’s son / “Fiul tâmplarului” este distribuit în România de Independența Film și poate fi văzut în cinematografe începând cu 14 august.

• Gen: Horror, Dramă, Fantastic
• Regie: Lotfy Nathan
• Scenariu: Lotfy Nathan
• Durată: 94 minute
• Clasificare: AP-15
• Distribuitor: Independența Film
• Studio: Spacemaker Productions, Saturn Films
• Distribuție: Nicolas Cage, Noah Jupe, FKA twigs, Isla Johnston
  
• Sinopsis: „În Egiptul aflat sub dominația romană, Iosif (Nicolas Cage), Maria (FKA Twigs) și fiul lor adolescent, Iisus (Noah Jupe), trăiesc de ani buni în umbră, încercând să se ferească de pericole și urmându-și credința. O oprire într-un sat izolat schimbă însă echilibrul fragil al familiei, când un copil misterios începe să-l ispitească pe tânărul Iisus spre un drum al tentației și al sfidării regulilor impuse de tatăl său. Pe măsură ce influența noului prieten devine tot mai puternică, în jurul lui Iisus încep să se petreacă lucruri stranii și violente. Băiatul este bântuit de viziuni tulburătoare, iar Iosif înțelege că o forță întunecată se află în spatele acestor evenimente. Curând, Iisus descoperă adevărul înfricoșător despre copilul care l-a ademenit, precum și numele lui: Satan.”