Scârbit de propriile eșecuri, își imaginează, la un moment dat, că ar fi infinit mai fericit dacă n-ar mai exista decât de la gât în sus, redus la un cap a cărui singură îndatorire este să cugete și să se lase purtat de propriile gânduri și stări, eliberat de toate obligațiile pe care i le impune restul trupului.
Deși îi aparține lui Henri Beyle, această fantezie transcende rapid personajul și devine imaginea metamorfozată a întregului univers pe care Nae Caranfil îl pune în mișcare. Filmul nu este construit în jurul unei povești care trebuie să ajungă undeva, ci în jurul unei stări. Acțiunea există, personajele conspiră, se îndrăgostesc, se încurcă unele pe altele, însă toate acestea rămân aproape permanent în plan secund, în timp ce filmul preferă să plutească dintr-o conversație în alta, dintr-o glumă în alta, cultivând pe ecran plăcerea de a petrece timp în compania acestor personaje, fără să simtă vreodată nevoia unei destinații anume, idee anunțată încă din titlu.
Dolce far niente, expresie italiană care desemnează bucuria de a savura clipa fără graba unei finalități imediate, devine aici mai mult decât un simplu titlu; este principiul după care Nae Caranfil își organizează întregul univers cinematografic. Regia, scenariul, interpretările, imaginea și muzica par să graviteze în jurul aceleiași filozofii, construind un film care își găsește sensul mai degrabă în farmecul fiecărei scene decât în nevoia de a împinge permanent povestea înainte. Realizat în 1998 ca o coproducție franco-italiană, filmul are un statut aparte în cinematografia românească, dacă poate fi încadrat pe deplin în ea, fiind probabil cel mai românesc film neromânesc realizat vreodată.
Inspirat de romanul lui Frédéric Vitoux, The Comedy of Terracina, Dolce far niente imaginează un episod fictiv din tinerețea lui Henri Beyle, viitorul Stendhal, prezentat ca o pagină pe care scriitorul ar fi ales să o elimine din jurnalul său de călătorie Rome, Naples et Florence, publicat în 1817 sub pseudonimul care avea să-l facă celebru. În drumul său prin sudul Italiei, Henri este nevoit să își întrerupă călătoria într-un mic oraș din Terracina, unde armata franceză încearcă să înăbușe o grupare de bandiți susținută în secret de o parte a aristocrației locale. Găzduit în reședința melancolicului conte Nencini, tânărul francez se trezește prins într-o încurcătură de conspirații politice, iubiri neîmpărtășite, identități ascunse și alianțe schimbătoare, în timp ce încearcă, fără prea mult succes, să o cucerească pe Giuseppina.
Henri Beyle pornește la drum convins că, pentru a deveni un mare scriitor, trebuie mai întâi să trăiască asemenea unuia. Pentru el, marile opere nu se nasc dintr-o existență obișnuită, ci din vieți trăite cu intensitate, din iubiri imposibile, dueluri, călătorii și întâmplări care par mai degrabă legendă decât realitate. Își dorește să fie un seducător, un aventurier, un spirit liber care trăiește lumea cu aceeași intensitate cu care marii artiști își trăiesc propriile vieți. Numai că filmul îl surprinde întotdeauna în postura opusă, și tocmai această postură, această privire atentă pe care o poartă asupra lumii, mai degrabă decât lumea însăși, va fi cea care îl va transforma în scriitorul care avea să devină, în Stendhal.
Toate aceste intrigi politice, conspirații și încurcături amoroase există, însă rareori devin elementul în jurul căruia gravitează filmul. În schimb, dialogurile, ironiile și umorul de situație ocupă aproape permanent prim-planul, iar acțiunea capătă importanță prin interacțiunile pe care le găzduiește, mai degrabă decât prin rolul ei de a conduce spre o concluzie. Există ceva profund caragialian în felul în care fiecare personaj își poartă propriile vanități cu o seriozitate dezarmantă, transformând cele mai mărunte ambiții personale în evenimente de importanță istorică, totul în decorul unei drame de salon, parcă desprinse dintr-o schiță de-a lui nenea Iancu, mutată sub soarele Mediteranei.
Un astfel de scenariu presupune însă și un risc considerabil. Atunci când acțiunea încetează să mai fie principalul motor al poveștii, iar progresul dramatic este înlocuit de conversații, de ironii și de umorul de situație, filmul poate aluneca foarte ușor într-o experiență care își pierde din tensiune. În schimb, regia lui Nae Caranfil completează foarte bine scenariul, găsind aproape întotdeauna echilibrul dintre caracterul contemplativ al poveștii și transformarea acesteia într-un spectacol cinematografic. Felul în care montează scenele, schimbă punctele de interes și construiește timing-ul replicilor face ca un scenariu care, citit, ar fi putut părea considerabil mai inert să devină pe ecran mult mai dinamic decât lasă paginile să se întrevadă.
Cu toate acestea, chiar și o regie care stăpânește atât de sigur un astfel de scenariu are câteva momente în care îi scapă frâiele. Există câteva momente în care relațiile dintre personaje și jocul conspirațiilor devin suficient de întortocheate încât, dacă îți scapă un detaliu sau pur și simplu nu rezonezi cu gluma care este construită, scena aceasta își pierde atractivitatea, iar filmul începe, pentru moment, să ceară mai multă răbdare decât ar fi fost necesar.
Distribuția aduce laolaltă câteva dintre cele mai cunoscute nume ale cinematografiei franceze și italiene: François Cluzet (Les Intouchables, Ne le dis à personne), Giancarlo Giannini (Seven Beauties, Casino Royale), Isabella Ferrari (La grande bellezza, Un giorno perfetto) și Jean Rochefort (Ridicule, Le Mari de la coiffeuse), actori cu care este greu să nu fii deja familiar dacă ai urmărit măcar ocazional cinemaul european. François Cluzet îl interpretează pe Henri Beyle exact așa cum îl cere povestea: timid, nesigur și mai degrabă un observator decât omul care provoacă întâmplările din jurul său. Chiar dacă nu cred că este rolul care îi pune cel mai bine în valoare calitățile actoricești, compune convingător un personaj care își găsește locul tocmai prin ezitările și stângăciile sale. Același lucru se poate spune, într-o anumită măsură, despre întreaga distribuție. Fiecare înțelege foarte bine povestea în care se află și felul în care trebuie să își acordeze interpretarea în ton cu ea, pasând firesc replicile, respectând ritmul și folosind gesturi discret exagerate care potențează momentele comice. Dar, în același timp, scenariul nu le oferă foarte multe ocazii să iasă individual în evidență, neexistând vreo interpretare care să domine întregul film.
Imaginea a fost, probabil, elementul asupra căruia mi-am schimbat cel mai mult părerea pe parcursul și mai ales după încheierea filmului, oscilând constant între impresia că este una dintre alegerile mai puțin inspirate ale producției și senzația că există o intenție foarte clară în spatele ei. Abia după ce am stat să mă gândesc retrospectiv la întregul film am înclinat tot mai mult spre cea de-a doua variantă. Estetica camp, împinsă deliberat prin costumele, decorurile și chiar felul în care sunt compuse unele cadre par să oglindească exact imaginea pe care personajele încearcă obsesiv să o proiecteze despre ele însele. Toți aspiră la aerul unor aristocrați rafinați, al unor dandy și spirite cultivate, iar filmul le împinge deliberat această imagine puțin mai departe, până în punctul în care devine ușor ostentativă. Tocmai de aceea cred că acest aer camp este mai degrabă o alegere asumată decât o scăpare estetică, chiar dacă asta nu înseamnă că imaginea este și cea mai plăcută de privit.
Dacă imaginea a fost elementul asupra căruia mi-am schimbat cel mai mult părerea după vizionare, muzica a fost unul dintre puținele aspecte care m-au convins încă din primele minute. Este prezentă aproape permanent, surprinzător de diversă, și reușește să dea fiecărei scene o identitate proprie. Curios să aflu mai multe despre partitură, am descoperit că muzica îi aparține lui Nicola Piovani, un compozitor pe care, recunosc, nu îl cunoșteam după nume, deși eram deja foarte familiar cu filmele la care lucrase. Colaborase cu Federico Fellini la ultimele trei filme ale acestuia, iar în aceeași perioadă avea să devină cunoscut în întreaga lume pentru muzica din La vita è bella.
Andrei Gorzo vorbea despre felul în care Piovani construiește o atmosferă ludică, în care opera, muzica populară italiană, fanfarele provinciale sau cântecele de tavernă se împletesc într-un univers sonor care insuflă filmului aceeași stare de dolce far niente pe care Caranfil o urmărește ca regizor. Eu am rămas însă cu altceva. Mai mult decât relația dintre muzică și atmosferă, m-a impresionat amploarea partiturii și ușurința cu care aceasta traversează registre muzicale foarte diferite, fără să pară vreodată fragmentată. Piovani aduce împreună influențe care merg de la operă și muzica populară italiană până la fanfare provinciale, cântece de tavernă sau accente aproape circare. Poate că nu m-a emoționat în aceeași măsură în care a făcut-o pentru alți critici, însă am apreciat complexitatea unui scor care pare să exploreze atât de multe direcții fără să își piardă coerența, amintindu-mi de cât de mult poate aduce coloana sonoră unui film.
Episod aparte în cinematografia românească, Dolce far niente nu a fost proiectat niciodată în România. Aproape trei decenii mai târziu, filmul va fi proiectat în premieră în cinematografele din țară, într-o versiune restaurată și remasterizată de Arhiva Națională de Filme, distribuită de Independența Film. Este o ocazie rară de a vedea un film care a rămas, până acum, aproape necunoscut publicului român. Programul complet al proiecțiilor poate fi consultat aici: https://www.independentafilm.ro/project/dolce-far-niente/
- Gen: Comedie, Dramă
- Regie: Nae Caranfil
- Scenariu: Nae Caranfil, după romanul Un voyage à Terracina de Frédéric Vitoux
- Durată: 119 minute
- Clasificare: AP-12
- Distribuitor: Independența Film
- Studio: Les Films Alain Sarde, Cecchi Gori Group Tiger Cinematografica, France 2 Cinéma
- Distribuție: François Cluzet, Isabella Ferrari, Giancarlo Giannini, Jean Rochefort, Pierfrancesco Favino
- Sinopsis: “Inspirat de romanul Un voyage à Terracina de Frédéric Vitoux, Dolce far niente imaginează un episod fictiv din tinerețea lui Marie-Henri Beyle, viitorul Stendhal. Pornit spre Napoli în căutarea unei vieți demne de marile spirite pe care le admiră, tânărul își întrerupe călătoria într-un orășel din sudul Italiei, unde ajunge prins într-un amestec de intrigi amoroase, conspirații politice și întâlniri neașteptate, printre care și cea cu compozitorul Gioachino Rossini. Între ironie, romantism și umor, experiențele pe care le trăiește îl transformă, fără să-și dea seama, din omul care își dorea să trăiască marile povești în scriitorul care avea să le spună lumii.”
