The Theory of Everything – Recenzie

Regizor : James Marsh

Scenariu : Anthony McCarten (scenariu), Jane Hawking (carte)

Gen: Biografie, Dramă, Romantic

Lansare : 20 februarie

Durata : 123 min

Studio : Working Title Films

Distribuitor : ROIMAGE 2000

Clasificare :  A.P. 12

Actori :

Eddie Redmayne     …   Stephen Hawking
Felicity Jones     …     Jane Hawking
Tom Prior     …     Robert Hawking (la 17 ani)

Sumar: “Relația dintre faimosul fizician Stephen Hawking și soția sa.” IMDB

Despre:  Theory of Everything spune povestea relației dintre fizicianul Stephen Hawking şi soţia sa, Jane, cei doi cunoscându-se la Cambridge în anii ’60, perioadă în care Stephen începea să sufere de boala incurabilă care, mai târziu, îl va duce în scaunul cu rotile.

Recenzie:

Anthony McCarten a avut nevoie de zece ani pentru a aduce această poveste pe marile ecrane şi trei ore pentru a o convinge pe Jane Wilde Hawking să adapteze cartea sa „Travelling to Infinity: My Life with Stephen” într-un film.

Drept să spun, am început filmul cu un sentiment acut de dezamăgire, ştiind că nu-l voi vedea pe Redmayne cântând înspre susţinerea revoluţiei franceze sau stând pe o baricadă şi fluturând un steag roşu. Însă m-am înşelat. Pe holurile universităţii Cambridge, ale căminului studenţesc, ale casei lui şi ale spitalelor, Eddie Redmayne, în hainele faimosului cosmolog şi teoretician al universului, devine însăşi faţa speranţei, acest rol desăvârşindu-i cariera.

  Actorii principali strălucesc în rolurile lor, fiind inegalabili. Atuul acestui film biografic este, fără îndoială, modul în care Eddie Redmayne mimează sistematic simptomele sclerozei laterale amiotrofice, boala neuronului motor de care suferea Hawking. Cu admiraţie putem observa evoluţia maladiei de la aluzia unei mâini tremurânde până la progresul agresiv al bolii. Felicity Jones îşi merită şi ea pe deplin nominalizarea la Oscarul pentru cea mai bună actriţă, ilustrând subtil felul în care Jane s-a zbătut şi ea cu boala soţului ei. În final, aceasta s-a căsătorit cu el, omul, ea, munca lui, ea, boala lui.

Elementul ştiinţific este cusut cu fir de aur pe parcursul filmului, felul în care lucra Stephen şi ambiţia nemărginită a acestuia crescând odată cu avansarea maladiei. Iar dacă performanţa lui Felicity este văzută ca subtilă, atunci interpretarea lui Eddie este splendid de microscopică. Odată restricţionat în scaunul cu rotile, actorul nu mai avea la dispoziţie nici unul dintre uneltele folosite în cele mai dese cazuri de colegii săi din breaslă. Însă Eddie transformă această înlănţuire în eliberare – liber de la mijloacele fizice, felul în care clipeşte, îşi mişcă ochii sau sprâncenele; acestea devin încărcate de o semnificaţie mult mai profundă. Ne putem numai imagina cât de extenuant a fost întregul proces, însă actorul reuşeşte să se descurce minunat.

  Este o adevărată artă a cinematografiei, nu TV – unghiurile cadrelor, editarea, tehnicile folosite inventiv şi plin de expresivitate, toate acestea te înrămează, voluntar sau involuntar, în Anglia anilor ’60. Felul în care Benoît Delhomme a jonglat cu luminile atât de vii, culoarea şi umbrele pentru a da sentimentul constant de schimbare celestă este un alt punct în plus, adăugând un nou strat teoriei originii universului a lui Hawking. Profesorul ce l-a susţinut pe erou în continuarea cercetărilor sale, prietenii cuplului, cât şi viitorii parteneri ai acestora le construiesc drumul ce permite scenelor dramatice sau romantice să înflorească pe ritmurile coloanei sonore compuse de Jóhann Jóhannsson.

  Au fost însă şi momente în care filmul a părut grăbit, iar scenele „hai să băgăm chestii ştiinţifice aici” nu se antrenau firesc cu restul acţiunii. În ciuda faptului că juxtapunerea stiinţei cu religia are anumite părţi în care se simte neinspirată, producţia reuşeşte să balanseze corect şarmul cu mâhnirea adâncă, şi este o plăcere să vezi partea de romance odată expusă, filosofia şi ştiinţa ocupând locurile din spate; acest „biopic” disimulat este o experienţă emoţional copleşitoare.

Transcendenţa rezultată din şarmul omniprezent şi efervescent al lui Stephen chiar şi în bătălia cu atrofierea muşchilor combinată cu interpretarea nuanţată a lui Eddie nu au eşuat să demonstreze că cel ce stă în scaun nu este un robot, ci o fiinţă umană, nerătăcindu-se nimic din personalitatea aceea mult îndrăgită. Şi-a pierdut abilitatea de a-şi mişca muşchii feţei, ai corpului, capacitatea de a vorbi, şi cu toate astea nu pierdem umanitatea din Stephen Hawking. Trebuie să-i mulţumim lui Eddie Redmayne pentru că a ţinut asta în viaţă.

Într-un e-mail trimis regizorului, Stephen Hawking a afirmat că în anumite părţi ale filmului trăia cu impresia că se urmărea pe sine.

Postere:

Trailere: