“Days Gone este acum disponibil unui public mult mai larg, și cred că din punct de vedere tehnic se joacă mult mai bine pe PC.”
Gen: Aventură, Acțiune
Lansare: 19 mai 2021
Studio: SIE Bend Studio
Distribuitor: Sony Interactive Entertainment
Platforme: PlayStation 4, PC
Clasificare: 18
Sinopsis:
Pătrunde cu motocicleta în America periculoasă, dominată de molimă. Te așteaptă lupte grele.
Ai destulă pricepere – și prezență de spirit – ca să supraviețuiești ororilor unei lumi care a luat-o razna, în acest joc de aventură cu multă acțiune?
Intră în rolul fostului infractor Deacon St. John, motociclist și vânător de recompense într-o lume în care moartea e peste tot. Caută prin așezări abandonate echipamentele cu care poți crea obiecte și arme prețioase sau încearcă-ți norocul cu alți supraviețuitori, care încearcă să-și facă un rost, fie prin comerț cinstit, fie prin violență.
Omenirea a fost decimată de o epidemie globală și este mereu amenințată de atacurile unor ființe sălbatice, numite Freakers. Orice greșeală poate pune punct strădaniilor tale de a supraviețui în Deșertul Înalt.
Recenzie:
Days Gone a fost portat și lansat pe PC pe 19 mai, la 2 ani după lansarea inițială, exclusivă atunci, de pe PlayStation 4 (recenzia noastră aici). Anunțarea acestei portări a declanșat și mai multe reacții contradictorii din partea diferitelor tabere de gameri față de lansarea lui Horizon: Zero Dawn sau a lui Death Stranding. Ce mai înseamnă exclusivitate în gaming, și ce înseamnă pentru Sony? Câte jocuri de PS4 vor ajunge pe versatilul calculator? Jocurile de PS5 vor ajunge și ele curând? Doar timpul și banii vor spune.
Eu unul consider că îmi cumpăr o consolă atât din comoditatea de a juca pe ea cât și pentru acele câteva titluri care se găsesc, cel puțin câțiva ani, doar pe ea – altfel de ce nu aș cumpăra cealaltă consolă? Totuși, au fost momente la care am simțit nevoia de comoditatea cealaltă, oferită de controlul prin mouse și tastatură. Un Uncharted sau God of War mereu se va simți mai bine pe consolă – și dacă acum când și-au terminat rulajul de vânzări de PS4, ar fi scoase pe PC, recunosc că le-aș încerca măcar. Dar în cazul lui Days Gone am simțit că mă împiedic de interfața cu multe fețe, și efectiv nu puteam reacționa la timp în lupte. Nu știu să explic de ce, dar pe PC mă descurc în acest caz mult mai bine. M-am și bucurat când s-a anunțat portarea. Nu înseamnă că vreau ca toate jocurile de PS4 să se lanseze în același timp și pe PC, încă prefer o exclusivitate temporară măcar în cazul blockbuster-elor pentru care simți că merită investiția în consola aleasă.
Days Gone este acum disponibil unui public mult mai larg, și cred că din punct de vedere tehnic se joacă mult mai bine pe PC. Dar fie că alegi platforma inițială sau PC-ul, este el în sine un joc de zile mari sau îți face mai degrabă zile fripte?
Tehnic vorbind…
…jocul arată cât se poate de bine chiar și pe un laptop decent de gaming. Mediul înconjurător bazat pe înverzitul stat Oregon din SUA este unul în care mi-a făcut plăcere să mă pierd realizând capturi de ecran una după alta. Prin metoda obișnuită din interfața Steam, dar și mai ales prin intermediul nelipsitului Photo Mode. Puzderia de imagini din articole grăiește de la sine – grafica mediului înconjurător dar și în general reprezintă un punct forte. Mașinile abandonate arată oarecum rudimentar de aproape și mai poți zări uneori câte un petic de textură slabă și prin natură, însă nimic nu strică peisajul.
Personajele care apar în cutscene-uri sunt chipeșe și se face evident economie la NPC-urile de zi cu zi care populează taberele de prieteni sau inamici, care chiar și în timpul unui dialog te urmăresc cu o privire goală. Nici de nemorți nu mă plâng, mai ales că apreciez cum motorul grafic reușește să-i animeze într-un număr atât de mare și să păstreze detalii fizice. Merită menționate și animalele pe care le vânezi cel mai adesea când te vânează ele pe tine, cum se camuflează în peisaj.
Dacă te uiți atent, jocului nu-i lipsesc detaliile, ceea ce denotă că Bend este un Studio talentat cel puțin la realizări tehnice. Efectele meteorologice sunt puse la punct, cu tot cu zăpada care se așterne când ninge și cu mișcările realiste ale crengilor în vânt. Sunetele sunt autentice chiar și acolo unde nu tinzi să asculți, cum ar fi felul în care se aude roata motocicletei pe pământ când te deplasezi încet.
Așa cum mai precizez în recenziile relevante începând cu Predator: Hunting Grounds anul trecut (alt joc distribuit de SIE pe PC), sistemul pe care testez jocurile pentru PC este un model de laptop HP Pavilion dotat cu CPU AMD Ryzen 5 3550H, 16 GB RAM și o placă video nVidia GeForce GTX 1650. Acesta a rulat jocul la 60 fps în majoritatea cazurilor, scăzând la 40 în momente mai intense, cu mici sacadări (culmea) în taberele pașnice în care îți tragi răsuflarea și-ți deșertezi inventarul. Chiar dacă tinzi să caști gura la peisaj, este un joc în care ai prefera performanța în detrimentul calității vizuale mai ales pentru fluiditate în combat. Totuși, nu am simțit nevoia să schimb setările sub calități Very High.
Un început promițător
Povestea post-apocaliptică a motociclistului Deacon St. John începe cu o alegere nefastă. Scăpând cu greu de valurile de zombii și alți oameni care fac orice ca să scape cu viață, Deacon ajunge alături de soție și prietenul cel mai bun la un elicopter pe acoperișul unei clădiri, însă sunt numai două locuri disponibile. Deacon preferă s-o urce pe Sarah în siguranță și să rămână cu Boozer care este prea grav rănit ca să îl poată lăsa în urmă, oricât ar zice el că se va descurca.
În jur de doi ani mai târziu, jocul începe cu un Deacon posomorât care și-a pierdut soția în acel elicopter. Face alături de Boozer tot felul de misiuni pentru taberele de supraviețuitori, încercând să strângă suficiente resurse să se mute din aceste locuri în care personajul central e bântuit de amintiri acum dureroase. Dar Boozer este rănit grav la braț de niște Rippers, una din găștile de supraviețuitori periculoși care formează o sectă maniacă, încercând să-i ardă un tatuaj. Boozer devine indisponibil, situat la bază așteptând să se vindece.
Pe parcursul jocului vei face diverse misiuni pentru a le crește aliaților încrederea, în timp ce încerci să-l ajuți și pe Boozer să se vindece mai repede, și între timp să îți amintești de Sarah înainte să lași în sfârșit acest ținut blestemat în urmă.
Vei urmări multiple fire narative principale și secundare care se întrepătrund și uneori sunt compatibile una cu cealaltă, urmărind progresul din meniul narațiunii. Cel mai mult m-a interesat să aflu mai multe despre Sarah, fiindcă la un moment dat dai de O’Brian, omul de știință în combinezon pe care Deacon l-a forțat s-o primească pe Sarah în elicopter. Aparent, lucrurile nu au fost așa simple și nici O’Brian nu știe ce s-a întâmplat cu ea (chiar dacă acel elicopter s-a prăbușit, corpul ei nu era acolo) dar poate afla prin intermediul NERO, organizația națională de urgențe la care lucrează. Asta dacă faci anumite lucruri pentru el până reușește el să sape după informații. Se pare că NERO se ocupă de lucruri dubioase.
Când am ajuns la 20 de ore de progres în joc, mi-am dat seama că bat pasul pe loc. O’Brian încă mă plimbă să strâng date pentru el, Boozer o duce din ce în ce mai rău în ciuda antibioticelor găsite după ce l-am mutat în tabăra Lost Lake unde are o doctoriță grijă de el. Lisa, o fată căruia lui Deacon îi amintește de surioara fostei soții salvată, a dispărut pentru a nu știu câta oară fiindcă nu se descurcă nici în Lost Lake după ce am scăpat-o din lagărul de muncă a lui Tucker. Obiectivele au devenit repetitive de mult, dar în acest punct am considerat că și povestea se învârte în cerc. Deja nu se mai întâmplă nimic palpitant ca la început care să mă motiveze să muncesc mai departe.
Zilele trec frustrant una după alta fără progrese semnificative. Frustrante pentru că empatizezi încă de la început cu Deacon și ști că simte nevoia să plece cât mai repede din această zonă dar este încetinit de evenimente. Lumea întreagă este împotriva dorinței sale și îl prinde de picior. De fapt, codul moral îl ține în urmă. Nu îl poate lăsa pe Boozer. Nu poate rata șansa de afla adevărul despre moartea lui Sarah. Este blocat într-un iad în care neutralizează cuiburi după cuiburi de freaks (așa sunt numiți zombii în joc), asasinează tabere adverse și strânge carne de la lupii care sar pe el taman când se plimbă mai relaxat cu motocicleta în munți. Zilele trec și se adună în meniul pricipal unde sunt afișate și totul începe, mai mult sau mai puțin, să se repete. Tu Jucătorul, ești blocat în acest iad alături de Deacon. Cel puțin asta a fost interpretarea mea. Mult mai târziu, după ce povestea chiar se termină, tot cu aceeași idee am rămas.
A nu se înțelege greșit, în termeni prea generali. Îmi place să fiu Deacon. Deși oarecum clișeic, este un personaj cu care simpatizezi foarte ușor. Sumbru, precaut și neîncrezător, Deacon nu suportă pe nimeni dar are o inimă mare. Samuel Stewart Witwer îi împrumută vocea cool, un actor pe care îl recunoști poate în sezonul 4 din Supergirl. Într-o lume post-apocaliptică roasă de morți vii, Deacon s-ar descurca la fel de bine sau mai bine decât Joel sau Ellie din The Last of Us. Toate pierderile l-au făcut puternic și de fapt, poate nu vrea s-o recunoască, nu mai are nimic altceva de pierdut. A devenit o mașinărie eficace de tocat zombies și un vânător de recompense de temut. Mi-ar fi plăcut să aibă mai multe de făcut sau ca povestea în care se află să se desfășoare într-un ritm mai alert, mai condimentată.
Inevitabilele comparații
Din motive evidente e natural să vrei să compari Days Gone cu una din pietrele prețioase ale PlayStation: The Last of Us Part II. Lansate destul de aproape unul de celălalt, cele două abordează destul de diferit tema apocalipsei cauzate de un virus. Ambele TLOU au o poveste semnificativ mai bună, căci oricât de controversată ar fi partea a II-a, obiectiv vorbind față de Days Gone este un scenariu mai consistent care generează discuții aprise – ceea ce e mai bine decât deloc. Poate e cazul să precizez că eu mă aflu printre cei cărora le-a plăcut aproape în întregime TLOU 2 anul trecut. Ce îmi place în lumea creată pentru Days Gone este realismul un pic mai plauzibil. Prefer scenariile post-apocaliptice care se petrec la doar 2-3 ani de la sfârșitul lumii așa cum o știm. În TLOU 2, e cam greu de crezut că după mai bine de 20 de ani, medicamentele pe care le găsești încă mai sunt bune de înghițit și nu s-au făcut pulbere. Resurse în Days Gone găsești din belșug, ceea ce nu e tras de păr după doar 750 de zile. Păcat că obiectivele și evenimentele nu sunt măcar aproape la fel de antrenante ca în TLOU.
Compar jocul și cu Mafia III din pura întâmplare că pe cel din urmă l-am jucat vara trecută după ce a ieșit varianta Definitive Edition și era cazul să-l joc în sfârșit. Un open-world la fel de anost și lung în care obiectivele principale și secundare devin repetitive. Doar că acolo parțial m-a ținut activ sentimentul de cucerire a orașului ca lider mafiot, dar mai ales povestea care deși nu mi se pare sub primele două Mafia, tot eram suficient de curios cum urma să-și termine Lincoln propria misiune de răzbunare, fiindcă de la un capitol la altul se simțea destul de rapid un oarecare progres în ierarhie și apăreau personaje noi. Varietatea gameplay-ului și a firelor narative secundare a fost plusată semnificativ de cele 3 DLC-uri foarte bune, care fiecare dintre ele a adus ceva nou pe masă din toate punctele de vedere. Poate nu i-ar fi stricat și lui Days Gone puțin conținut adițional cu ocazia portării pe PC. Îmbunătățirea noii versiuni este pur tehnică. La capitolul obiecte colecționabile Days Gone stă totuși destul de bine – parcă nu le cauți cu aceeași ardoare ca pe coperțile Playboy din Mafia III, în schimb, monumentele și vederile turistice din Oregon îți conferă un soi de liniște contemplativă.
Potențial ratat?
Nu dau de pământ cu Days Gone, merită încercat pentru numeroasele lucruri mici care sunt făcute bine.
Mecanicile de gameplay dau satisfacție, cel puțin până te plictisești și de ele. Bâta cu cuie este nelipsită din arsenalul meu. Împreună cu level upgrade-ul de melee combat a personajului și rețeta de crafting a cuielor, mă simt ca un veritabil Negan însetat de sânge.
În schimb, creșterea în nivel a încrederii din fiecare tabără doar ca să obți arme mai cool mi s-a părut cam redundantă. Care e rostul? Crești nivelul încrederii pentru arme ca să îți termini misiunile eficient ca să… ce? Interacțiunile obligatorii și secundare cu liderii taberelor nu au vreun impact prea semnificativ pentru poveste. Armele obținute sunt bune, da, am o SMG de care mă despart la fel de greu ca de bâtă. Am cumpărat-o fiindcă achiziția unei arme ți-o include permanent în debara și nu o pierzi dacă mori. Cu toate astea, ca în majoritatea jocurilor de explorare, m-am descurcat cu armamentul obținut ad-hoc. Faptul că nu găsești în „sălbăticie” armele cele mai cool ca loot mi se pare că sacrifică plăcerea de a căuta inamicii până în fundul peșterii pentru loot, ca să îți dea mai multe scuze să petreci mai mult timp în taberele de NPC-uri cu priviri goale și dialoguri seci.
Sistemul de combat aduce satisfacții fără să inoveze în ceea ce privește gunplay-ul sau AI-ul inamicilor. Funcționează cu brio și îți oferă o oarecare libertate în abordare mai mult ca arsenal, fiindcă de regulă ești adesea obligat să încerci măcar la începutul misiunii să te strecori și să elimini pe ascuns cât mai mulți inamici înainte să te lași descoperit, altfel mori destul de repede. Ceea ce e de apreciat pentru realismul lumii create. Inamicii, umani sau nu, devin repede previzibili și te poți folosi de pattern-ul descoperit să te distrezi cu ei. Uneori și cu decedații cu efecte de ragdoll. Binoclul din dotare este și el indispensabil ca să marchezi de la distanță inamicii, ca tu să ști mereu unde sunt. Prădătorii care te prind în capcane în momente random de neatenție cumva subestimează calitățile acestei unelte și nu ți-o ia niciodată. Când te trezești în mica celulă a derbedeilor, ești golit în buzunare mai puțin de binoclul pe care nu-l vrea nimeni de la tine și un cuțitaș pe care cred că Deacon îl ascunde suspect de bine. Îți rămâne de fiecare dată doar să culegi pietre de pe jos cu care să le distragi atenția inamicilor, să-i ucizi pe la spate și să îți iei catrafusele și să pleci.
Una din marile plăceri a jocului e călătoria cu motocicleta. Poți să fi și neglijent dacă vrei și să furi alta, dar faptul că o poți personaliza și îmbunătăți te determină să ai un atașament față de ea. Îmi place și că nu poți salva jocul decât în preajma unui pat sau a motociletei pe care o folosești în prezent. Cu drag mă opresc s-o alimentez cu benzina care încă se găsește prin orășele sau s-o repar după ce am izbit nemorții pe autostrăzii. În afară de nitro, nu îmbunătățești ceva wow la ea, ceea ce iarăși mi se pare un aspect realist având în vedere resursele limitate ale lumii. Și nici nu am simțit nevoia de mai mult. Uneori mă joc Days Gone doar ca să mă relaxez gonind pe asfaltul crăpat sub clar de lună, căscând uneori gura la puzderia de stele de pe cer. O evadare în pustiu pe care puține jocuri știu să ți-o ofere atât de atmosferic.
Nu doar scenariul ci și regia poveștii are câteva minusuri pe partea de prezentare. Unele flashback-uri din timpul agitației de la începutul sfârșitului au multe tăieturi nefirești, ca și cum ai ațipi și te-ai tot trezi peste 10-15 secunde. Să marcheze aceste tăieturi felul în care își amintește Deacon evenimentele, uitând detalii neimportante treptat după trecerea celor peste 750-800 de zile? Apreciez cumva acest detaliu care te pune și mai adânc în pielea personajului dar tot a fost puțin deranjant să urmăresc un astfel de cutscene – aveam impresia că urmăresc o recapitulare a ceva ce nu am văzut niciodată de fapt.
Ce mă mâhnește este tocmai faptul că jocul avea potențialul de a fi grozav și deosebit dacă avea o poveste mai captivantă peste un gameplay ceva mai variat și nediluat. Nu este un joc de trecut cu vederea cu ușurință, multora le va plăcea mediul open-world oferit, personajul și ciopârțeala de zombii. Dacă faci abstracție de poveste, un joc interesant. Din păcate îl recomand mai degrabă în contextul unei reduceri de preț.
Bend Studio a demonstrat cu Days Gone că are oameni extraordinar de talentați în zonele de level design, lumi naturale open-world detaliate până la frunza ce cade din copac. Se pricep și la mecanici de gameplay de supraviețuire. Însă inspirația pentru o poveste pe măsura cadrului superb s-a oprit destul de repede. Ca și cum ai avea un environment și niște personaje faine, dar nu știi ce să faci cu ele.
Days Gone îl găsiți din 19 mai în format digital pentru PC.
