Cu mult timp în urmă, un mare înțelept, filozof, eseist și scriitor de origine spaniolă, George Santayana, spunea că “Cei care nu-și pot aminti trecutul sunt condamnați să-l repete”. Deși pare subiectiv, și pe alocuri chiar este (din motive de narație cinematografică ar zice unii), filmul de față ne accentuează, încă odată, această pildă a lui Santayana. Dar, înainte de a vorbi despre peliculă, este nevoie de un context, ceva mai larg, despre perioada respectivă.
Istoria ne obligă să nu uităm!
În urmă cu 81 de ani se scria o pagină de istorie însângerată, dar se genera și un mare precedent pentru ceea ce va urma. Dar, dacă ar fi să vorbim de moralitatea acestor procese, ar trebui să-i aducem în fața unui complet de judecată pe coloniștii spanioli care au decimat o civilizație întreagă, pe cei de pe continentul american care, la fel, au omorât triburile indiene, pe britanicii imperialiști, pe olandezii expansioniști care aproape au distrus continentul african, și asta doar din ceea ce știm din istoria de dinainte de WWII, ca mai apoi să-l aducem în fața judecătorilor pe Stalin, Tito, Ceaușescu, etc.
Din punct de vedere al relatării simple a evenimentelor legate de Nuremberg, știm că Înaltul Comandament Nazist a fost judecat acum 81 de ani, în 1945. Dar în cazul acestor procese, vorbim de un cu totul altfel de demers juridic, mai exact o premieră, încercarea de a condamna pentru prima oară crimele împotriva umanității, într-un cadru legislativ internațional care nu dispunea de ustensile. Atunci se punea baza unui nou cadru, bazat pe moralitate, justiție reală și extrem de multă emoție.
Procesele care au început la Nuremberg, la sfârșitul anului 1945, la doar câteva luni după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, sunt unele aparte. Într-o încercare fără precedent de a trage la răspundere persoanele responsabile de crime de război, înalta comandă nazistă a fost adusă în acel oraș distrus de bombe și acoperit de moloz pentru a compărea în fața unui tribunal militar.
Așa cum spuneam, la finalul WWII, era o mare presiune internațională asupra Aliaților, li se cerea aducerea în fața unui pluton de execuție a celor responsabili pentru atrocitățile din perioada războiului, astfel că s-a luat decizia de a se institui un Tribunalul Militar Internațional, avându-i ca principali exponenți pe juriștii din SUA, Franța, Marea Britanie și URSS. Acest tribunal avea să-i judece pe Hermann Göring și alții, între anii 1945 și 1946, având o singură menire, să-i judece pe membrii proeminenți ai conducerii politice, militare, judiciare și economice a Germaniei naziste care au comis sau au participat la Holocaust și la alte crime de război.
În total, au fost 13 procese derulate într-un interval lung de timp, vorbind aici și despre procesele împotriva medicilor naziști din cadrul Acțiunii T4, procesul împotriva celui cunoscut ca Feldmareșalul Erhard Milch din Luftwaffe, procesul celor 16 juriști naziști germani specializați în „puritatea rasială” („Judgment at Nuremberg”, din 1961, fiind filmul care a dezbătut acest subiect), procesul intentat lui Oswald Pohl și alți 17 ofițeri SS, demersul juridic împotriva lui Friedrich Flick și 5 directori ai companiilor sale, procesul intentat împotriva celor 24 de directori ai IG Farben, producătorul Zyklon B, procesul împotriva celor 2 generali germani implicați în campania balcanică, demersul juridic împotriva celor 4 ofițeri ai Einsatzgruppen (echipele de execuție ale SS), 21 de funcționari ai ministerelor guvernului Reichului și procesul împotriva celor 13 generali și un amiral ai Înaltului Comandament German.
Trebuie menționat că, deși aparent toate aceste demersuri au fost scurte, ele s-au desfășurat pe o perioadă de 4 ani, între 1945 și 1949. Cu toate astea, cele mai răsunătoare procese au fost din perioada 1945-1946, cel intentat împotriva lui Hermann Göring și alți membri importanți ai Celui de-al Treilea Reich, și cel din 1946, procesul celor 16 juriști naziști germani specializați în „puritatea rasială”.
Dacă în cazul primului proces, în frunte cu genialul și carismaticul Hermann Göring, au fost în total 24 de inculpați, în cazul celuilalt proces, la fel de răsunător, vorbim despre un total de 15 inculpați.
Acum, rezumându-ne la datele istorice și consemnate în rechizitoriul din acest prim proces, știm că Hermann Göring, între 1932 și 1943, „a fost membru al Partidului Nazist, lider suprem al SA, general în SS, membru și președinte al Reichstagului, ministru de interne al Prusiei, șef al poliției prusace și al poliției secrete prusace, șef al Consiliului de Stat al Prusiei, administrator al Planului Cvadrienal, ministru al Reichului pentru Aer, comandant suprem al Forțelor Aeriene, președinte al Consiliului de Miniștri pentru Apărarea Reichului, membru al Consiliului Secret al Cabinetului, șef al Combinației Industriale Hermann Goering și succesor desemnat al lui Hitler.”
Hermann Göring a folosit funcțiile, influența sa personală și legătura sa strânsă cu Hitler în așa fel încât „a promovat accesul la putere al conspiratorilor naziști și consolidarea controlului acestora asupra Germaniei, astfel cum se prevede în primul cap de acuzare; a promovat pregătirea militară și economică pentru război, astfel cum se prevede în primul cap de acuzare; a participat la planificarea și pregătirea conspiratorilor naziști pentru războaie de agresiune și războaie care încalcă tratatele internaționale, acordurile și garanțiile prevăzute în capetele de acuzare unu și doi din actul de acuzare; și a autorizat, dirijat și participat la crimele de război prevăzute în capul de acuzare trei din actul de acuzare și la crimele împotriva umanității prevăzute în capul de acuzare patru din actul de acuzare, inclusiv o mare varietate de crime împotriva persoanelor și proprietății.”
În cadrul primului proces, cel început la data de 20 noiembrie 1945, hotărârea și sentințele au fost pronunțate la 1 octombrie 1946. Tribunalul a audiat mărturiile a 33 de martori ai acuzării, 19 inculpați, 61 de martori ai apărării și 22 de martori referitori la organizații, având câteva mii de documente ca probe. La finalul acestui proces, primul proces din istorie mediatizat, au fost 19 inculpați găsiți vinovați, dintre care 12 dintre fiind condamnați la moarte, 3 au fost achitați, iar 3 organizații au fost declarate criminale.
În cazul celui de-al 2-lea proces, intentat juriștilor naziști, acesta a durat unsprezece luni, iar probele au inclus peste 600 de probe ale acuzării, 1400 de probe ale apărării și mărturiile a peste 100 de martori. Dintre cei șaisprezece inculpați, unul s-a sinucis, unul a fost declarat nul din cauza bolii, patru au fost achitați și zece au primit pedepse cu închisoarea.
Primul proces, din 1945, avea să-i aducă la masa acuzării pe Robert H. Jackson, în numele Statelor Unite ale Americii, Francois de Menthon, în numele Republicii Franceze, Hartley Shawcross, în numele Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și R. Rudenko, în numele Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, fiecare dintre aceștia susținându-și rechizitoriul în deschiderea demersului juridic fără precedent la acel moment.
Nuremberg – Recenzia
În noul film „Nuremberg”, cu Russell Crowe în rolul carismaticului și manipulatorului Hermann Göring, regizorul James Vanderbilt se bazează pe un capitol puțin cunoscut al procesului pentru a pune întrebări despre izvorul fascismului și adevărata natură a răului.
Vorbim, așadar, de un proces penal care este în mod inerent dramatic, adesea plin de mărturii revelatoare, avocați care se ceartă și pronunțări severe din partea judecătorilor. Nu este de mirare că atât de multe filme și seriale TV puternice au ca decor sala de judecată: „Inherit the Wind”, „To Kill a Mockingbird”, „A Few Good Men” și „Presumed Innocent”, pentru a numi doar câteva. Și fiecare proces are un deznodământ, verdictul care determină vinovăția sau nevinovăția și, în mod natural, angajează simțul publicului în ceea ce privește binele și răul.
Dar, deși toate producțiile cinematografice de până acum, și nu puține la număr, au încercat să scoată în față doar demersul juridic, precum și atrocitățile celor acuzați de crime împotriva umanității, niciunul dintre ele nu a reușit să pună în evidență presiunile sociale, dar mai ales geopolitice ale momentului în care ne aflam, inclusiv pelicula din 2025, în regia lui James Vanderbilt a omis acest aspect, în opinia celui de față extrem de important.
Filmul din 2025, deși se numește „Nuremberg”, tratează o cu totul altă fațetă a acestei perioade, nu cea la care s-ar fi așteptat multă lume. Vorbim clar aici despre portretizarea unuia dintre cei mai nocivi oameni, dar genial și carismatic, și anume Hermann Göring, dar în raport cu un alt personaj (uitat de istorie), și anume doctorul Douglas M. Kelley, psihiatrul american desemnat să-l evalueze pe el și pe alți inculpați.
Filmul de față vrea să ne pună în față interacțiunea psihologică profundă și complexă, în care Kelley a căutat să înțeleagă mințile din spatele atrocităților, găsindu-l pe Göring fermecător, inteligent și narcisist, dar nu clinic nebun, o descoperire care l-a afectat profund pe Kelley, ducând la sinuciderea sa cu cianură, ani mai târziu, oglinzând moartea lui Göring și evidențiind costul psihologic al confruntării cu răul, așa cum este detaliat în cartea lui Jack El-Hai „The Nazi and the Psychiatrist” (Nazistul și psihiatrul).
Scenaristul și regizorul James Vanderbilt, cunoscut mai ales pentru scenariile filmelor „Zodiac” și „The Amazing Spider-Man”, a revizuit celebrele procese. Așa cum a explicat, „această istorie nu trebuie uitată”, iar Vanderbilt și-a găsit perspectiva după ce a citit „The Nazi and the Psychiatrist”.
Așa cum ne este prezentat în carte, Douglas M Kelley a petrecut ore întregi intervievându-l pe Goering și administrându-i teste psihologice. Medicul descoperind rapid că fostul Reichsmarschall era dependent de paracodeină, un analgezic, consumând zeci de pastile pe zi, ajutându-l să scape de dependență și să slăbească.
Ceea ce ne propune Vanderbilt în această peliculă, este o altă poveste într-o poveste mult mai amplă, tragică și de neuitat. Deși nu te-ai fi așteptat, cei doi actori au o chimie excelentă, iar publicul urmărește cum cei doi conversează, se tachinează și glumesc, ajungând să aibă încredere unul în celălalt. Göring îi cere ajutorul lui Kelley pentru a comunica cu soția și fiica sa, iar doctorul, sfidând protocolul, le livrează personal scrisorile acestuia.
Așa cum precizam, și insist asupra acestui aspect, în ciuda titlului său simplu, „Nuremberg” oferă o perspectivă diferită asupra poveștii binecunoscute a proceselor de la Nuremberg, bazat pe cartea autorului Jack El-Hai, pentru a crea un film dramatic despre interacțiunile dintre Hermann Göring, numărul doi al regimului nazist, și Douglas Kelley, un psihiatru american real, care avea sarcina de a determina dacă naziștii capturați erau apți din punct de vedere mental să fie judecați.
Dacă, spre exemplu, în miniseria din 2000, Robert H. Jackson era interpretat de Alec Baldwin, acum acesta este adus la viață de Michael Shannon, într-o docudramă de școală veche, care vizează premiile Oscar, cu toate că rămâne de văzut dacă stilul său este mai degrabă clasic sau banal.
Aici mai este nevoie de un amendament. După apariția acestui film, au fost mulți cei care au decis să-l compare cu o altă peliculă genială, și cu o listă de actori giganți, și anume „Judgment at Nuremberg”, nominalizat la mai multe premii Oscar în 1961. Da, trebuie să recunoaștem că acest film al lui Stanley Kramer este referința evidentă, dar trebuie accentuat faptul că, deși au legătură cu cele 13 procese, cele 2 filme se diferențiază prin temele abordate și personajele aduse în discuție.
Vorbind strict de filme, actori, scenarii (şi aici au mai făcut şi alţii aceeaşi greşeală), vorbim de două poveşti diferite dar care au, într-adevăr, tema Proceselor de la Nuremberg. „Judgment at Nuremberg”, vorbește despre una din multele situaţii din perioada Proceselor de la Nuremberg. Și, deși în cazul de faţă unele personaje sunt fictive, filmul pune în evidenţă faptul că, deşi Ernst Janning era o minte sclipitoare în ceea ce însemna justiţia, alături de Emil Hahn, Werner Lampe, şi Friedrich Hofstetter, a fost părtaş la ororile făcute de nazişti, deşi în sinea sa nu era de acord cu politica acestora, iar asta s-a văzut în discursul pe care l-a avut spre final, magistral interpretat de Burt Lancaster.
Aici vorbim de judecarea celor care, tacit sau nu, au „pus umărul” la crimele de război făcute de nazişti, şi în special de SS-iști, dar filmul ni-i arată pe judecători în raport cu „fanatismul”, şi vorba avocatului interpretat de Maximillian Schell, procesul ar fi trebuit să fie asupra întregului popor german (care a ştiut, sau nu, de ceea ce făcuseră naziştii încă din 1933).
Pe de altă parte, filmul de anul trecut, deşi pleacă de la acelaşi subiect, a vrut să scoată în evidenţă (iar acest trend populist şi de cosmetizare s-a văzut şi la Napoleon – filmul, unde adevărurile istorice au fost distorsionate), o altfel de viziune, raportul dintre Hermann Göring şi dr. psihiatru Douglas Kelley, faptul că era o minte genială şi de o inteligenţă peste media acelor vremuri (nu degeaba Hitler l-a ţinut aproape de el).
Sunt 2 filme bune, dar fiecare tratând un anume moment din perioada proceselor. Aşadar e foarte greu să compari lucrurile. Şi într-un caz, şi altul, actorii (giganţi ai marelui ecran), au portretizat fiecare câte un element din ceea ce au fost Procesele de la Nuremberg, astfel ca această comparaţie nu prea se potriveşte, din păcate, fiecare tratând un anume subiect dintr-o anume perspectivă şi perioadă.
De asemenea, nu este exagerat să comparăm prestația lui Russell Crowe în sala de judecată cu cea a lui Jack Nicholson în „A Few Good Men” sau interacțiunile sale cu Rami Malek cu cele dintre Hannibal Lecter și Clarice Starling în „The Silence of the Lambs”, deși scenariul a vrut, cumva, să scoată în evidență conflictele dintre personajele cheie.
Interpretările actorilor principali sunt uniform puternice. Michael Shannon este o bază morală solidă și discretă pentru film, Rami Malek este impunător și carismatic în rolul unui tip arogant care își găsește centrul moral în mijlocul acestei încercări, iar Russell Crowe, în cea mai bună interpretare a sa de la „The Nice Guys” din 2016, este pe rând înfiorător și complicat în rolul figurii istorice naziste.
Russell Crowe reușește să ofere genul de profunzime dramatică de care știm că este capabil câștigătorul premiului Oscar. Cu toate acestea, filmul petrece prea mult timp încercând să transforme un personaj pe care îl știm a fi rău într-unul cu calități cu care ne putem identifica, de parcă ar fi prima figură istorică monstruoasă care are o familie nevinovată, în mijlocul acestui film bine realizat și în care se ascund imagini șocante ale atrocităților Holocaustului.
Pelicula lui Vanderbilt este un exemplu de film cu multe intenții bune în ceea ce privește mesajul general, dar unele alegeri nu fac decât să submineze efortul în ansamblu. Scenaristul și regizorul pare să fie depășit de material, fie prea dispus să accepte ceea ce i s-a dat pentru a-și asigura mijloacele necesare realizării acestui film. Vanderbilt încearcă, cu greu aș mai adăuga, să echilibreze o mulțime de intrigi și informații istorice, abordând stilul narativ hollywoodian de modă veche, îngemănat, din păcate, cu actuala efervescență WOC.
Din păcate, folosește frecvent unele prescurtări în încercarea sa de a ajunge la destinația dramatică și, în cea mai mare parte, subestimează complexitatea narativă a subtextului. Pare să ajungă la esența personajului Kelley doar într-o coda în care psihiatrul afirmă că nu era nimic special la acești naziști, că erau doar oportuniști care se aflau pe o pantă morală alunecoasă către putere și glorie percepută, și că, defapt, aceasta ar trebui să fie esența absolută a filmului.
Totuși Vanderbilt are norocul de a-l avea pe Crowe în rolul lui Göring, deoarece abilitatea actorului de a comunica fără cuvinte ipocrizia personajului umanizează un monstru într-un mod care ne testează capacitatea de empatie. Cu toate astea, la final, rămânem cu ideea că era la fel de devotat familiei sale pe cât era lui Hitler.
Din punct de vedere al imaginii, filmul excelează, iar efectele vizuale sunt la înălțimea subiectului dezbătut în peliculă. În același context, pe partea de sunet filmul este foarte bine construit și imersia este acolo.
În cele din urmă, în cea mai mare parte, ca reconstituire și înfrumusețare a evenimentelor istorice, „Nuremberg” își îndeplinește funcția într-un mod ceva mai aproape de spectatorul care doar vrea să vadă un film, și nu un adevăr istoric.
Nuremberg rulează din 12 decembrie 2025 pe marile ecrane din România și este distribuit de T.R.I.B.E. Films.
- Gen: Dramă, Thriller
- Regie: James Vanderbilt
- Scenariu: James Vanderbilt, Jack El-Hai
- Durată: 2 h 28 min
- Clasificare: AP-12 – Acordul Părinţilor 12
- Distribuitor: T.R.I.B.E. Films
- Studio: Walden Media, Filmsquad, Mythology Entertainment
- Lansare: 12 decembrie 2025
- Distribuție: Rami Malek – Douglas Kelley
Russell Crowe – Hermann Göring
Michael Shannon – Justice Robert H. Jackson
Colin Hanks – Dr. Gustave Gilbert - Sinopsis: “După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, psihiatrul american dr. Douglas Kelley (Rami Malek) este însărcinat cu evaluarea stării psihice a prizonierilor naziști de rang înalt ce urmează a fi judecați în foarte mediatizatul proces de la Nuremberg. În timpul acestui demers, ajunge într-o confruntare psihologică tensionată cu Herman Goring (Russell Crowe), mâna dreaptă a lui Hitler, pentru că miza din spatele acestui proces este cu totul alta decât ceea ce își închipuise la început.”
