Vuietul pozitiv din presă ce a succedat proiecția Sieranevada a lui Cristi Puiu de la Cannes nu ne face decât să privim umili, dar optimiști, momentul istoric de anul acesta cu care am avut norocul să fim contemporani: două filme românești în competiția principală, un Puiu și un Mungiu alături de un Jarmusch, un Almodovar sau un Dolan, în lupta pentru râvnitul Palme d’Or. La categoria ”Un Certain Regard” îl avem pe Bogdan Mirică debutând în lungmetraj cu filmul ”Câini”. Scurtmetrajul lui Cătălin Rotaru și al Gabrielei Virginia ”4:15 p.m. sfârșitul lumii” îl regăsim în Competiția oficială de scurtmetraje, iar ”Toate fluviile curg în mare” al lui Alexandru Badea concurează în secțiunea Cinefondation.
Criticul de film Cătălin Olaru, câștigătorul concursului Fii critic la Cannes!, urmărește îndeaproape desfășurarea competiției și ne trimite constant updates de pe Croazetă. Acesta a scris deja despre Cafe Society și Sieranevada aici.
Încărcat cu un Palm d’Or, dar și amintirea jurizării sale din 2013 de la Cannes, Cristian Mungiu a venit la Elvire Popescu să prezinte ultimul său film, ”Bacalaureat” și să răspundă eventualelor nelămuriri. După cum am menționat și în întrebare, povestea a fost servită în așa fel încât nu am simțit-o nicicând artificială. Reporterii adăugau cu nostalgie reverențele față de treptele lor și descriau pelicula recent văzută drept ”dureros” de reală. Însă secvențele retrospective ce au survenit în cazul meu nu au adus durerea, nici nostalgia, ci teama și neliniștea de a fi descoperit. Nu doar cuvinte, ci replici, chiar și momente, se pot regăsi integral în experiența mea dar, cred cu tărie, și cea a altor elevi/studenți. De aceea, când coicidențele au devenit ridicole, situația s-a răsturnat timp de un minut și am fost întrebată și eu despre liceul meu.
Fiind o persoană care de-abia a ieșit de pe băncile școlii, filmul s-a simițit foarte real pentru mine. Parcă mi-a trecut toată acea perioadă prin fața ochilor. Știu că lumea v-a întrebat deja despre sursele de inspirație, însă în afară de articole și ziare, au existat și persoane care v-au spus anumite povești și ați sfârșit adunând elemente din fiecare?
E un amestec de povești pe care dacă le cauți, ai să le găsești tot așa, sub niște forme incipiente în presa românească din ultimii cinci ani, plus o grămadă de povești personale mai recente și de mai demult. Întotdeauna e un fel de melanj și, până la urmă, ele se structurează astfel venind din toate sursele; pentru actori și pentru Maria în special, care joacă rolul principal, am făcut efortul de a o prezenta unei persoane reale care a trecut printr-o traumă de felul acesta. Eu pot să explic ce cred eu că simte cineva care a trecut prin așa ceva, dar voiam s-o pun față în față cu cineva care chiar a trecut prin așa ceva. Deci, asta, dacă vrei, este o documentare. Însă nu cred foarte tare că experiența directă de a vorbi cu cineva e cea care dă la sfârșit calitatea ordonării faptelor în film și de-abia atunci trebuie să vezi dacă în mintea ta le poți pune într-o ordine în care, dacă simți că te afectează pe tine emoțional, sunt șanse să-i afecteze și pe ceilalți.
Când protagonistul privea în sus, vedea în permanență munții; există și o secvență în care se duce pe munte. Este întotdeauna împrejmuit de ceva, protejat. Ați pomenit înainte și de laitmotivul muzicii, ar fi faptul că a fost filmat în Brașov un alt element care contribuie?
Ce mi se pare interesant că mă întrebi de momentul acela e că este singurul care are foarte puțin rost narativ și de aceea îmi pare bine că l-ai remarcat. E un moment care, dacă vrei, rezumă pentru mine unul din punctele de plecare ale filmului, una din teme, legată de clipa aceea în care faci un fel de bilanț și te uiți înainte și înapoi. E un om aflat pe un vârf de munte și întotdeauna mi-am închiput în filmul ăsta, dacă ar trebui să fac un desen ca un copil, ar fi fost unul cu un omuleț pe un vârf de deal care stă acolo sus, se uită în urmă și se uită în față. Atunci am vrut să am acel moment de pe munte, dar să nu fie tradus atât de explicit așa cum îți spun acum. Nici măcar actorului nu i-am povestit în acești termeni, dar pentru mine conta să trec prin acel moment în care cineva compară cum arată viața reală față de proiecția pe care ți-o faci când ai 20 de ani. Dar lucrurile nu stau neapărat la fel, și trebuie să iei niște decizii în raport cu felul în care arată realitatea atunci.
Am prins niște fragmente din ce discutau colegele dumneavoastră în care menționau că unul din punctele de focus este ”parenthood-ul”. În același timp s-a observat o evoluție din perspectiva temelor în filmele dumneavoastră. Să zicem că vă întoarceți cu spatele și trebuie să priviți peliculele asemeni lui Romeo pe munte, ați putea atribui fiecare film într-o anumită categorie, din punct de vedere al temelor personale?
În mod cert, au legătură filmele pe care le fac cu momentul în care mă aflu în viață, asta îmi devine și mie clar. Se întâmplă din cauză că acel ceva mă preocupă foarte mult atunci. Lucrurile astea evoluează pentru că la 30 de ani te preocupă altceva decât la 50, și copiii tăi cresc și evoluează, iar lucrul acesta se vede și în filmele pe care le fac. Mi-am adus aminte de o poveste din tinerețe care avea altă conotație pentru mine când am făcut 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, o poveste pe care o împart cu fratele meu, care la momentul respectiv mi se părea cel mai important lucru de zis. Iar acum are de a face cu clipa asta din viață. Sper să identific ceva important și interesant de zis în lucrurile care mi se întâmplă și mai departe.
RECENZIE
Eliza are părul blond și un iubit motociclist. Eliza nu se machiază și are zece la școală. Eliza încă își numește părinții ”mami” și ”tati”. Eliza trebuie să dea Bacul, însă cu o zi înainte, este molestată pe un șantier de un criminal evadat. Romeo Aldea este tatăl Elizei și medic la un spital local. Are o asistentă maghiară și ascultă operă în drum spre serviciu. Trăiește o presupusă poveste de dragoste cu una dintre profesoarele Elizei. Pentru Romeo Aldea timpul stă în loc când Eliza este agresată.
Cele două personaje care apar și în poster se desfășoară organic pe pânza de proiecție grație experienței lui Adrian Titieni și aerului fresh al Mariei-Victoria Drăguș, al cărei personaj a fost scris de Mungiu cu fața actriței în minte. Nu întâmplător am menționat doar aceste două personaje; deși acțiunea îl urmărește pe Aldea, intriga și conflictele minore din jurul acesteia sunt declanșate de Eliza, o altă variantă a Opheliei de Millais, în aparență la fel de fragilă și slabă ca ochii ei gri/albaștri-translucizi.
Lia Bugnar este mama cu o voce răgușită, privirea lăsată în jos și orice ideal personal abandonat. Ni se semnalează de la bun început slăbiciunea acesteia, lipsind din cauza unei dureri de cap din cadrele inițiale ce anunțau o cronică de familie. Își poartă cușca resemnată, scenele cu ea desfășurându-se în permanență în spații închise. Asemeni tatălui, este dispusă să meargă până în pânzele albe pentru copilul ei. Diferența e însă că tatăl îi oferă, chiar creează alegerile, pe când mama îi dă privilegiul libertății de alegere.
Cărările ușor oedipiene ale relației tată-fiică își găsesc expresia în reacția tatălui când află că fata lui nu mai este virgină, ura față de iubitul acesteia, imaginea tinerei profesoare în pat, întoarsă cu spatele – o asemănare izbitoare între ea și Eliza. Puseurile tatălui se manifestă de-abia în cea de-a doua jumătate a filmului, în momentul în care Aldea își dă seama că pierde controlul nu numai asupra fetei sale, ci și amantei (când aceasta își proclamă volubil dorința de atenție), asupra vieții, asupra morții. Tonul său condescendent de povestitor de parabole e ubicuu și clișeic în conversațiile cu sau despre fată (i.e. ”facem asta pentru binele tău”, ”am dat-o la pregătire din clasa x”), dar se domolește pe parcurs, fiind izbit de căutările fără scop în noapte sau de o piatră în geamul sufletului său la care nu au mai ajuns gratiile soresciene.
O strângere de mână cu inspectorul șef (the one and only, Vlad Ivanov; Mungiu ne-a mai spus că știa de la bun început că Vlad va fi în film, dar nu și în hainele cărui personaj), un refill de la primar, o prăjitură refuzată de la șeful comisiei de BAC – toate acestea aduc la suprafață senzația de vertigo de care se temea bărbatul de 49 de ani. Nici urările de noroc ale Csillei, asistenta sa, nu-l mai puteau ajuta acum.
Filmul nu iese din tonurile disonante de gri, iar montajul aduce niște imagini de seamă. Copilul cu o mască de iepuraș à la Donnie Darko al amantei se ivește din colțurile cadrelor, publicul observând spatele lui Aldea de nenumărate ori, momentul captat și în poster ce înfățișează două jumătăți cu viziuni diferite asupra lumii, în ciuda plămădirii uneia din cealaltă, oferă una dintre replicile memorabile ale filmului ce prevestește gustul amar de după încercarea de a fraieri ordinea socială și, în final, confruntarea cu sistemul (același care este de vină). Secvenței în care tatăl și fiica stau în leagăne și povestesc despre probă îi lipsește cu desăvârșire ludicul. Decorurile sardonice din supă, pâine, tăiere constantă a alimentelor de către Aldea în bucătărie (o posibilă triere, evaluare a amintirilor – or I’m just looking too much into it), ”imediat, șefu’” se îneacă în ironiile vizavi de elementele recurente din cinematografia românească și ating paroxismul în casa bunicii.
Bacalaureat se arată sensibil în fața vieții unui medic care nu primește atențiile pacienților, dar își forțează în mod paradoxal modelul de viață asupra fiicei pe care voia să o vadă în străinătate. Cu argumente elocvente și riguros emise în privința corupției din sistemul educațional ce l-ar face pe Rousseau să plângă, dar și al altor subansambluri, filmul este într-adevăr treapta pe care o menționează mândri toți cei care au scris despre film, însă una care, odată trecută, nu duce nicăieri, căci clopotul de sticlă confecționat din munții îmbrăcați în conifere se apleacă amenințător asupra personajelor și nu oferă vreo cale de scăpare.
Produs de Mobra Films, Bacalaureat va putea fi vizionat din 20 mai în cinematografe și este distribuit de Voodoo Films.
