America anilor ’60 era una în plină schimbare, atât social, cât și de ordin politic – pe plan intern și extern, iar din punct de vedere muzical avea să devină una din cele mai prodigioase perioade, și asta până la finalul anilor ’70. Vorbim, așadar, de o întreagă generație de muzicieni, unii apăruți din neant – așa cum a fost cu Bob Dylan, care aveau să schimbe definitiv industria muzicală de la acel moment, dar și să devină mesagerii schimbărilor ce aveau să vină. Trebuie să mai spunem că a fost perioada crizei cubaneze (iminența unui conflict nuclear între cele 2 mari puteri, Rusia și SUA), asasinarea lui J.F. Kennedy, mișcarea drepturilor civile, Martin Luther King, și nu numai.
Muzica Folk americană era într-un mare impas, se chinuia să ajungă la masele de oameni, îndoctrinați cu ceea ce azi știm sub numele de politicaly correct, și în plin Război Rece. Este momentul în care, așa cum spuneam, apărea de nicăieri un tânăr de 19 ani, doar cu hainele de pe el și o chitară pe umăr, și care avea să schimbe cu totul fața industriei muzicale. Da, exista deja o Joan Baez, cu vocea ei caldă și pregnantă, dar Bob Dylan avea să-și atribuie meritul de a aduce în mainstream muzica de nișă, a mesagerilor sociali și politici, și anume Folk-ul. De aici începe, de fapt, ceea ce știm că este „A Complete Unknown”, filmul regizat de James Mangold.
De data asta, James Mangold insistă să rămână în conștiința publicului cu un alt portret muzical, despre Bob Dylan, la fel de precis și plin de lumină, dar, să recunoaștem, adaptat din nou la același tipar recurent nostalgic. Vorbim, așadar, despre o epocă, un mit cu o cauză. Și dacă ne referim la pelicula de față, am putea spune că orice interpretare a unui personaj real este, în mod necesar, pură ficțiune, dar realitatea, în forma sa brută, nu este nimic mai mult decât un continent gol, o hartă a unui teritoriu prea vast pentru a putea fi surprins în cele puțin peste două ore de film.
Bob Dylan a jucat un rol important în crearea filmului biografic „A Complete Unknown”, care prezintă începutul carierei sale. Deși Dylan nu a văzut filmul final, el a fost implicat activ în primele etape ale dezvoltării acestuia. Regizorul James Mangold a lucrat îndeaproape cu Dylan în timpul scrierii scenariului, permițându-i acestuia să ofere feedback și să facă modificări. Contribuția lui Dylan a ajutat la asigurarea acurateței și autenticității filmului, în special în descrierea călătoriei sale de la muzica folk acustică la muzica rock.
Robert Zimmerman, alias Bob Dylan, se pare că și-a schimbat numele pentru a-i aduce un omagiu lui Dylan Thomas, un poet de care era fascinat, dar cine știe. Cu Dylan nu există nimic limpede, cu excepția imensului său talent de a compune cântece, de a le interpreta după bunul său plac și de a face fericite generațiile succesive , deși nu sunt sigur că tinerii de astăzi au cea mai mică idee despre cine a fost și, de fapt, ce a însemnat acest noname pentru generația sa și pentru cele care i-au urmat.
Dar, pentru cei din acele vremuri, mai ales după ce tânărul Bob Dylan devenea o adevărată icoană a mișcărilor sociale, era ceva normal pentru oricine să își fi dorit să fie Bob Dylan. Să ne gândim puțin la asta: ochelarii negri, jacheta deschisă, părul vâlvoi, chitara pe umăr, țigara într-o mână și stiloul în cealaltă. Dylan, o icoană a contraculturii, un pop star în ambalaj folk, indisciplinat și disident, la jumătatea drumului dintre un poet beat și un muzician de protest, uneori un erou vernacular și alteori un rolling stone, este tipul de personaj care funcționează foarte bine ca protagonist de film, un tip de ficțiune necesar pentru a-și face un loc printre mișcările revoluționare și cultura alternativă.
Problema, desigur, este că această imagine a lui Dylan, muzicianul cu voce spartă și cuvinte precise, nu rezistă în realitate. Cine este atunci Bob Dylan? Robert Zimmerman care a plecat din Minneapolis pentru a-i cânta un cântec lui Woody Guthrie? Frizerul care cântă cântece folk în zori în cluburile din New York sau rockerul neîngrijit de la sfârșitul anilor ’60? Creștinul evanghelic născut din nou din anii ’80 care cântă muzică religioasă? Cântărețul cu voce răgușită din anii ’90? Poetul care câștigă un premiu Nobel și nu participă la ceremonie? Ideea despre Bob Dylan este că, în calitate de figură și concept, el trebuie să fie permanent fragmentat și dispersat, să devină abstract, absurd, să placă tuturor fără să convingă pe nimeni.
Această tensiune între un Dylan și altul este punctul de plecare al filmului „A Complete Unknown”, biografia lui James Mangold despre muzicianul și artistul acum octogenar. Mangold, apropiat de poveștile oamenilor celebri precum Johnny și June Cash în „Walk the Line” (2005), pare alegerea firească pentru a prelua povestea lui Dylan, un film care spune foarte puține lucruri noi despre muzicianul american și despre ceea ce spune că face cu muzica. De fapt, Johnny Cash apare în „A Complete Unknown”, aproape ca o figură providențială care îl ghidează pe Dylan în fața amenințărilor constante ale puriștilor folk și ale groupies fanatice care se așteaptă ca el să se comporte ca un star rock.
Este genul de resurse fortuite ale biografiei pe care „A Complete Unknown” le folosește constant, alături de salturi în timp convenabile, modificări istorice, montaj agil și exagerare dramatică. Fără să îndrăznească mai mult decât este necesar și părând să se simtă confortabil în a juca la sigur, filmul prezintă un caz convingător pentru relevanța muzicii lui Dylan, pentru puterea cuvintelor sale și, mai presus de toate, pentru relevanța de a crea cântece ca ale sale, cântece care, într-un fel sau altul, nu ar fi putut fi scrise de altcineva.
Ceea ce este diferit de orice alt biopic de până acum, chiar și de cele semnate de Mangold, este actorul ales pentru a-i da viață pe peliculă lui Bob Dylan, și am putea spune că alegerea a fost cea mai bună în persoana lui Timothée Chalamet, care venea după 2 filme grele, seria „Dune”, și după „Wonka” sau „Bones and all”. De data asta Mangold, deși nu-i stă în fire, a decis să-și lase actorul să meargă singur prin meandrele contreversei și a portretizării unui astfel de personaj, și nu vă îmbătați cu apă rece, Bob Dylan nu este un personaj ușor de întruchipat.
Misterul și lipsa de sincronicitate în viața sa l-au făcut să fie un personaj greu de dus, și cu cât s-a adâncit mai mult în el, cu atât a fost nevoie de introspecție pentru Chalamet, pentru a-i putea da veridicitate. Și da, o face extrem de bine, cu intensitate, pasiune și multe ore de canto, chitară și armonică. Timothée Chalamet, care îl întruchipează pe Dylan în film, s-a cufundat în rol, mergând chiar până la a nu folosi telefonul mobil timp de trei luni pentru a rămâne în pielea personajului. Dylan și-a exprimat sprijinul pentru Chalamet, lăudându-l ca fiind un actor strălucit și crezând că este complet credibil în rol.
Ceea ce mie, unul, mi-a plăcut extrem de mult și ar putea trece neobservat, în planul secund, este cea care-i dă viață legendarei Joan Baez, Monica Barbaro (fanii o pot revedea în „Top Gun: Maverick”, sau „At Midnight”). Pentru mine, actrița de 35 de ani este cea mai bine aleasă pentru a o readuce în atenția publicului cinefil, dar mai ales iubitor de Folk, și o face cu excelență și eleganță, iar vocea ei (actrița chiar cântă), este excepțională.
Scenariul lui Mangold și al lui Jay Coks trece în revistă cu sinceritate, dar cu moderație, diferite momente din viața lui Dylan în această perioadă, relația sa complexă cu Joan Baez și idila sa toridă cu Sylvie Russo, interpretată de o Elle Fanning foarte convingătoare, probabil prima persoană care a demascat majoritatea minciunilor pe care Dylan le prezintă drept adevăruri. Ideea că Dylan este un necunoscut complet este convingătoare în film. Rareori avem parte de o privire profundă asupra conflictelor individuale ale lui Dylan cu el însuși sau cu ceilalți.
Relația cu cele două femei este condusă mai mult de actori decât de dialog, care, deși întotdeauna corect, nu caută niciodată o confruntare adecvată. Eventuala trecere de la folk la rock este filmată cu puțină atenție la detalii, cu câteva aluzii în prima parte și un anumit ton dramatic în a doua.
Poate că, în parte, oferirea unei priviri superficiale asupra lui Dylan este scopul: nimeni nu este destul de clar cu privire la cine este el, iar filmul nu ar trebui să încerce. Dar nu aceasta este problema de fond. Nu este vorba de faptul că filmul este inadecvat cu răspunsurile, ci mai degrabă de faptul că nu pare să pună suficiente întrebări.
Un alt personaj, extrem e importnat în cariera lui Bob Dylan, a fost Pete Seeger, adus pe marele ecran la viață de Edward Norton, și așa cum vorbeam cu prietenul Claudiu Petrescu, face un rol de excepție, revenind în atenția publicului cu un rol de compoziție și care te lasă cu gura căscată.
Dacă mai era nevoie, Edward Norton demonstrează că este un actor versatil, și care are o inteligență aparte când vine vorba de rolurile pe care acceptă să le facă.
Ceea ce salvează „A Complete Unknown” de la a fi un biopic prea formulaic și convențional este regia lui Mangold, surprinzător de rafinată și inteligentă, poate cea mai bună lucrare a sa din spatele camerei de până acum.
Mangold filmează personajele în planuri medii și prim-planuri, cu muzica de chitară mereu în fundal, cu o cameră care planează prea mult deasupra actorilor, ceea ce lasă o notă necesară de intimitate în majoritatea scenelor.
Spre deosebire de majoritatea biopicurilor muzicale, Mangold face ca filmul său să adopte ritmul lent și afectuos al unui cântec popular în loc de un montaj rapid și acomodat. Și cel mai important, Mangold are încredere în primul rând în cântece. Gândiți-vă la asta. Majoritatea cântecelor sunt cântate în întregime, filmate în câteva duble și cu o muncă vocală destul de remarcabilă.
Mangold lasă aceste cântece să se întindă, iar publicul trebuie să fie convins de muzica lui Dylan, filmul fiind doar un alt dispozitiv pentru a o transmite oamenilor. Cântecele alcătuiesc aproape jumătate din „A Complete Unknown” și sună grozav.
Poate că, în felul său, filmul servește mai mult ca un set de cărți poștale intime despre viața lui Dylan, o scuză pentru a împleti un cântec în altul, pentru a le oferi o scuză narativă pentru includerea și relevanța pe ecran. Asta nu este o plângere. În timp ce majoritatea filmelor contemporane îți spun unde și cum să te uiți, acest film îți oferă cel puțin șansa de a asculta, și de a asculta pentru tine. Cred că aceasta este esența filmului.
Puținul pe care îl știm despre Dylan este din muzica sa. Este stângaci social cu prietenii săi, nerecunoscător față de mentorii săi, lipsit de respect și volatil cu iubitele sale, incapabil să se exprime bine cu cuvintele dacă acestea nu sunt scrise în versuri. Un tip care minte constant în legătură cu trecutul său și care nu pare să se simtă confortabil decât pe scenă, cu o chitară, versurile și vocea sa.
Singurul său adevăr se află în cuvintele sale, iar rebeliunea sa se reflectă într-un riff de chitară zgomotos și într-un refren pasional care se joacă la nesfârșit.
Nominalizările, și premiile câștigate până la acest moment, de acest film și, implicit, de actorul din rolul principal, nu fac din „A Complete Unknown” altceva decât un binemeritat candidat la Oscar-urile de anul acesta, deși pleiada de filme și actori nominalizați cuprinde nume importante. Rămâne să vedem ce va decide Academia Americană de Film, iar pe tine te invit să mergi în cinematograf și să faci cunoștință cu Bob Dylan.
- Regizor: James Mangold
- Scenariu: James Mangold și Jay Coks
- Gen: Biografic, Dramă
- Durata: 2 ore 21 minute
- Studio: Searchlight Pictures
- Clasificare: AP-12 – Acordul Părinţilor 12
- Distribuitor: Forum Film
- Actori: Timothée Chalamet .. Bob Dylan
Edward Norton … Pete Seeger
Elle Fanning … Sylvie Russo
Monica Barbaro … Joan Baez - Sinopsis: “La festivalul din Newport, în 1965, tânărul Bob Dylan își schimbă modul de exprimare pe scena muzicii folk, trecând la muzică electrică și transformând rock-ul în vocea unei generații – definind unul dintre cele mai revoluționare momente din muzica secolului XX.”
