Still Nia o aduce în prim-plan pe Ștefania, care, după 15 ani de suferințe cauzate de o serie de greșeli medicale din copilărie, încearcă să-și regăsească identitatea la 30 de ani, să se reconecteze cu corpul său înstrăinat și cu copilul ei interior. Dansul devine un nou limbaj în drumul vindecării rănilor și al relației cu mama. Still Nia a câștigat premiul pentru Cel mai Bun Documentar Românesc la Festivalul Astra de la Sibiu și Premiul Publicului în cadrul Les Films de Cannes à Bucarest, singurul premiu acordat în festival, la secțiunea Avanpremierele Toamnei. Din 30 ianuarie filmul întră în cinematografe. Vă lăsăm în compania unui interviu de suflet cu regizoarea Paula Oneț.
Ce te-a atras la povestea Ștefaniei?
Am vrut să înțeleg ce se întâmplă atunci când nu mai putem fugi de trecut, când devenim conștienți de amintirile înscrise în corp și cum le putem transforma, nu doar intelectual, ci și fizic.
Povestește-ne cum a fost la filmări. Cât ați filmat, care a fost fluxul de lucru, care au fost provocările unui astfel de film foarte personal și cu momente de vulnerabilitate?
Primele mărturisiri filmate datează din 2018, iar ultimele filmări au avut loc în 2024. Nu a fost o filmare continuă, ci un proces cu multe pauze, mai ales în timpul pandemiei. La început, filmările au fost doar între mine și Ștefania. Ulterior, la filmări s-a alăturat o echipă mai mare: Carmen Tofeni la cameră și Jérôme Petit la sunet. Producătorii m-au sprijinit de la distanță. Probabil că cel mai dificil a fost ca „timpul” filmului, cu finanțările și organizarea pe care le presupune, să se suprapună cu „timpul” procesului Ștefaniei, legat de dialogul ei cu trecutul. Ceea ce a rămas în film și ceea ce a rămas în afara lui a depins, în mare măsură, de această tensiune dintre cele două temporalități.
A existat un moment în care ai simțit că vezi în Ștefania ceva ce ea nu descoprise încă?
În primul rând, am văzut în Ștefania un personaj de film și ea nu credea că povestea ei poate sau merită să devină un film. Când lucrez la un proiect, pentru mine e important să privesc un personaj din mai multe puncte de vedere, și așa a fost și aici. Ștefania a făcut mulți ani de terapie și mi se pare foarte conștientă de sine, inclusiv de ipohondria ei și de anxietatea legată de boală. Dar cred că, uneori, camera de filmat a funcționat ca o oglindă, punând accent pe anumite emoții sau trăiri pe care le redescoperea.
Ștefania este, la rândul ei, o artistă multidisciplinară — a compus muzica filmului, dansează și creează instalații interactive. Cum s-a construit dialogul vostru artistic la acest nivel?
Am dorit ca stilul vizual al filmului să reprezinte atât lumea interioară a personajului Ștefaniei, cât și lumea exterioară a creațiilor ei. Mai exact, să reflecte percepția mea asupra lumii ei, în special asupra celei interioare. Orice film este o întâlnire între mai multe lumi, iar acest film vorbește, în cele din urmă, despre felul în care eu percep lumea ei. Au existat momente în care Ștefania a propus scene sau situații de filmare, cum este cea de la final, și mi-a plăcut mult să primesc inițiativele ei. Un dialog artistic foarte important a început însă atunci când a acceptat să compună muzica filmului. În timpul filmărilor îi arătam imagini, lucru care a ajutat-o, probabil, să creeze primele compoziții muzicale, care ne-au ajutat mult la montaj. Ulterior, a lucrat la muzica finală după ce montajul era terminat, un proces nou pentru amândouă și un nou mod de a ne raporta una la cealaltă în cadrul filmului.
Cum ai gândit filmul încă din faza de concept: ca documentar observațional, ca film-performativ sau ca un spațiu de întâlnire între mai multe forme artistice?
Încă din faza de concept, am prezentat filmul ca un documentar hibrid, cu părți observaționale, dar și secvențe ficționalizate, la granița dintre real și imaginar. M-a inspirat foarte mult universul extrem de creativ al Niei, adică al Ștefaniei copil. De exemplu, în momente dificile, când boala și imobilitatea erau foarte prezente, Nia scria poezii pe hârtia igienică din toaletă, singurul loc unde putea avea lumină noaptea, fără să îi deranjeze pe ceilalți. Am vrut să transform acest moment într-un limbaj cinematografic ușor ireal, aproape de vis, ca un omagiu. Astfel, în film, Ștefania scrie aceleași poezii din copilărie pe pereții unei camere, cu vopsea fosforescentă care strălucește în întuneric.
Care a fost miza regizorală principală pentru tine în acest proiect?
Cred că au existat câteva mize principale. Poate cea mai importantă a fost dorința de a vorbi despre traumă într-un spațiu empatic, în care spectatorii să se poată regăsi. Am vrut să creez un film foarte senzorial, în care trauma se dezvăluie prin minte, prin cuvinte, dar și prin corp, pe care eu nu le pot separa, fie conștient, fie inconștient. Nu în ultimul rând, am vrut să arăt scânteile de speranță pe care le-am văzut în povestea Ștefaniei, care vin din imaginație, expresie artistică și dans.
Still Nia, distribuit de microMultilateral, intră în cinematografe din 30 ianuarie 2026.
