Nu știu exact în ce moment un autocar care arată ca un bloc comunist pus pe roți a început să mi se pară acasă, dar Anomaly President are talentul ăsta ciudat de a transforma o grămadă de tablă, laboratoare, camere de dormit și stații de lucru într-un loc în care ajungi să te întorci cu o satisfacție aproape bolnăvicioasă. Mai faci un upgrade la armă, mai construiești o încăpere, mai îmbunătățești viața personajului, mai angajezi un Fluffy să gătească sau să se ocupe de muncile de prin autobuz și, fără să-ți dai seama, ai mai băgat câteva ore. E genul ăla de joc care nu te lovește neapărat cu o idee revoluționară, ci îți agață creierul de o succesiune de recompense mici și foarte bine dozate, de zici că te-ai întors în copilărie și joci același joc de o mie de ori și nu te saturi.
Hai să vedem ce e după autobuz
Când ieși din autocar sau autobuz, blocul pe roți, începe partea care m-a făcut să înțeleg de ce Anomaly President poate deveni atât de adictiv. Combat-ul este, fără discuție, una dintre cele mai bune componente ale jocului, în sensul că loviturile au greutate, tăieturile se simt, când parezi sau te eschivezi ai acea satisfacția pe care o cauți într-un action-roguelite, iar animațiile pixel art fac ca fiecare confruntare să aibă personalitate. Nu merge să apeși frenetic pe aceleași butoane, să dai X și Y pe controller, până când ecranul se golește de inamici. Așa că începi să înveți atacurile, să citești animațiile și să înțelegi când trebuie să lovești și când trebuie să stai puțin în gardă.
Și tot bagi și bagi și îți dai seama că jocul are și momente în care pare că vrea să-ți testeze mai degrabă răbdarea decât reflexele. Varietatea inamicilor nu este întotdeauna suficientă, iar după ce întâlnești aceleași tipuri de adversari iar și iar, senzația de descoperire începe să dispară. Unele atacuri au animații de pregătire ciudat de întârziate, anumite lovituri par să rateze inexplicabil atunci când un inamic este trântit la pământ sau aruncat în aer, iar balansul poate fi uneori complet rupt: ai adversari pe care îi faci praf și alții care par să fi venit direct dintr-un alt nivel de dificultate.
Mai sunt și momente în care jocul îți întinde capcane care nu par neapărat corecte. Inamicii pot apărea foarte aproape de tine, uneori exact când ai treabă cu upgrade-urile, iar dacă unul te observă de la un etaj diferit, se poate transforma într-un mic exercițiu de plimbat inutil prin hartă. În anumite zone, framerate-ul mai are și el momente în care își ia concediu, ceea ce nu ajută deloc când pe ecran se întâmplă deja prea multe. Bine, toți simțim nevoia unui concediu prelungit, dar să zicem că jocul are o scuză, cel puțin în acest moment, în categoria „Early Access”. Pentru că fundația lui este foarte bună și dacă mă cheamă zi de zi acolo, să mai descopăr ceva, înseamnă că structura e bună.
Progresie, ca la carte
Unul dintre cele mai interesante aspecte este felul în care progresia din afara luptelor completează perfect gameplay-ul. Autocarul nu este doar un meniu gigantic pe roți, ci devine treptat baza ta de operațiuni: construiești laboratoare, îți îmbunătățești echipamentul, crești rezistența personajului, deblochezi noi posibilități și începi să organizezi totul în funcție de ceea ce ai nevoie. Iar Fluffies sunt, sincer, una dintre cele mai simpatice idei din joc. Îi recrutezi, îi pui la muncă, gătesc, produc, întrețin diverse activități și transformă autobuzul într-un mic organism viu. E absurd de simpatic să vezi cum această monstruozitate mecanică începe să funcționeze ca o comunitate în miniatură.
Partea mai puțin simpatică este că, la un moment dat, administrarea autobuzului poate deveni obositoare. Sunt multe camere, multe lucruri de construit și multe mici obligații de urmărit, inclusiv confortul și nevoile pufoșeniilor. Plus că le e foame tot timpul, mai faceți, bă, economie, că e groasă treaba! Ceea ce la început este o surpriză plăcută poate deveni, după suficiente ore, încă o listă de lucruri pe care trebuie să le verifici înainte să pleci într-un run. Și dacă ajungi în nivelul 4-5 și ai crăpat, o iei de la zero, ceea ce mi se pare stupid. Sper să rămână așa doar în Early Access, apoi să optimizeze treaba asta. Apoi, jocul devine super repetitiv.
absurd de simpatic
Structura roguelite funcționează, însă nu poate ascunde faptul că vei trece prin aceleași tipuri de situații și vei vâna aceleași resurse pentru următorul upgrade. La început, fiecare material găsit pare important, o nouă cameră construită îți dă impresia că autobuzul devine mai puternic. Orice upgrade îți spune că următoarea încercare va fi mai bună, doar că după mai multe ore progresul începe să se miște mai greu, iar moartea poate deveni extrem de frustrantă atunci când simți că ai pierdut tot ce ai muncit să strângi.
Jocul funcționează tocmai pentru că te face să vrei „încă un run”, dar care riscă să te piardă dacă nu va fi echilibrat foarte bine până la lansarea finală. Și totuși, am terminat sesiuni de joc spunându-mi că mă opresc și, câteva minute mai târziu, eram din nou în autocar.
Prezentare spectaculoasă
Știam că am jucat Anomaly Agent, care acum e 3 euro pe Steam, tot în stilul ăsta, făcut de același studio, Phew Phew Games, dar ăla era mai ușor. Anomaly President are și o prezentare care îl ajută enorm. Pixel art-ul este superb, animațiile sunt expresive, iar muzica este una dintre surprizele plăcute ale experienței, la fel cum a fost și Anomaly Agent. Coloana sonoră synthwave se potrivește perfect cu combinația asta de lume post-apocaliptică, autobuz transformat în bază mobilă și personaje care par desprinse dintr-un desen animat care a luat-o razna.
Povestea e așa și așa, cu umor, replici stupide spre amuzante, personajele au ceva personalitate, inamicii de tip boss au propriile reacții și replici, iar universul are suficientă culoare încât să te facă să vrei să vezi ce urmează.
Mini-jocurile sunt probabil elementul care m-a prins cel mai puțin, sunt simpatice pentru o vreme, dar încep să obosească înainte ca restul mecanicilor să-și piardă farmecul. Din fericire, nu sunt singura metodă prin care poți progresa, iar dacă nu ai chef să te joci de-a mini-jocurile la nesfârșit, poți continua să faci nivelurile și să strângi materialele necesare pentru upgrade-uri.
Asta este, în fond, și imaginea perfectă pentru Anomaly President în Early Access: un joc care are deja foarte multe lucruri care funcționează și câteva probleme suficient de mari încât să nu poți spune că produsul este gata. Combat-ul este satisfăcător, progresia este adictivă, autocarul este o bază excelentă pentru toate mecanicile de management, Fluffies sunt adorabili, pixel art-ul arată excelent, iar muzica face o treabă al naibii de bună.
În schimb, varietatea inamicilor, balansul, grind-ul, anumite decizii de design și ritmul progresiei au nevoie de ceva muncă. Sper ca dezvoltatorii să reușească să rezolve lucrurile astea fără să strice ceea ce face jocul atât de plăcut acum, versiunea finală poate deveni ceva mult mai important decât pare în această etapă. Ce să mai, Anomaly President e un joc al dracului de șmecher, chiar și în Early Access!
Anomaly President este dezvoltat și distribuit de Phew Phew Games și a fost lansat în Early Access din 3 august pe Steam.
- Gen: Action, Adventure, Retro
- Lansare: 03.08.2026
- Studio: Phew Phew Games
- Distribuitor: Phew Phew Games
- Platforme: PC (Steam)
- Clasificare: 14+
- Sistem de testare: PC, CPU: AMD Ryzen 9 7900X3D/ GPU: Nvidia GeForce RTX 4080/ RAM: 64GB/ TV-Monitor: Samsung LC34G55T + controller Xbox One Series X.
- Sinopsis: “În acest joc de acțiune de tip „roguelike” cu temă prezidențială, strânge voturi și candidează la președinție ziua, iar noaptea transformă-te într-un războinic pentru a-ți doborî inamicii! Stăpânește abilități unice pentru a deveni maestru al spadei, mag cibernetic sau orice între acestea, și răstoarnă-l pe președintele nemilos!”
