It’s a movie night miracle, Charlie Brown!

Nimic nu spune mai bine ”Sărbători fericite” decât niște dezastru în masă de la aceste creaturi aparent inofensive cărora le-a dat viață Joe Dante, mergând pe principiul celor trei legi ale Roboticii create de Asimov. Nu știu în ce fel a crezut McDonald’s că va fi o idee bună să scoată jucării cu ăștia, că eu până la zece ani am tot avut coșmaruri cu ei. Așa da invadatori de case – in your face, McCallister!

Am zis că nu pomenesc seriile celebre, dar ar fi fost imposibil să împodobim bradul fără cel puțin o franciză cu renume. Așa că am ales-o pe cea cu nasul cel mai roșu, profitând și de faptul că al său episod șapte e-n cinematografe. După cum apare scris și în recenzie, The Force Awakens nu e cadoul pe care ni-l doream cu atâta ardoare, însă nici nu-l putem refuza după atâta vreme. Luați-vă neamurile de mână și colindați la poarta cinematografului din apropiere pentru a vedea cum se naște ”o nouă speranță” în rândurile celor din Partea Luminii.

De la omul care ne-a dat Corpse Bride și Frankenweenie, ajuns pe marile ecrane după lupte seculare cu studiourile Disney, vin cu o altă animație din rândul ”clasicelor” care merge mână-n mână cu perioada în care ne aflăm. Jack Skellington (probabil același Jack din povestea creării ”Jack-o’-lantern”-ului) este sedus de luminile festive din Christmas Town și proclamă și la el acasă, în Halloween Town, sărbătorirea Crăciunului.

Rareori mai dai peste caraghioslâcuri de felul. Tot ce apare prin cinema-uri zilele astea și se vor a fi etichetate comedii sunt firimiturile rămase după Adam Sandler (care sper c-a ajuns mofluz după Pixels) sau colaborările Rogen-Franco-Efron și cratimele pot continua. Însă chiar și după opt ani, Un conte a lui Desplechin reușește să smulgă zâmbete pe seama unei drame familiale și asta datorită ambianței întreținute de interpretările lui Mathieu Amalric și Catherine Deneuve (care, apropos, a fost cap de afiș pentru Le tout nouveau testament și La tête haute – ambele filme putând fi văzute în cadrul ediției de anul acesta a Les films de Cannes a Bucarest).

Începând cu 15 decembrie, toți îl avem, într-o mai mică sau mai mare măsură, pe personajul lui Schulz în genunea noastră spirituală. Să-i trageți și pe cei mici, de voie, de nevoie, pe lângă voi, că poate-i mai scoatem și din dimensiunea materială în care se afundă odată cu serile petrecute-n mall-uri. Mai puțin Lucy van Pelt, mai mult Charlie Brown, după ce regăsește netăgăduita semnificație a sărbătorilor de iarnă.

Din moment ce fastul și sarmalele la ceaun au ca punct de plecare nașterea lui God Jr., din listă era imposibil să lipsească și o bucată din existențialismului suedez pusă la dispoziție de către Ingmar Bergman. Filmul zăbovește asupra absenței răspunsurilor divinității, cât și profundul sentiment de neliniște generat de diversele împrejurări în care se regăsesc personajele. Un lucru notabil este acela că, pentru a surprinde cât mai bine mesajul (?) peliculei, Bergman și Nykvist, directorul de imagine, au stat într-o biserică dintr-un sătuc o întreagă zi de iarnă pentru a studia traiectoria luminii în spațiul respectiv.

Poate că nu e cel mai strălucit film al lui Woody, însă cu un decor de zile mari (săli de concerte anunțându-l pe Louis Prima) și un cast la fel de memorabil (Seth Green, Mia Farrow, Diane Keaton, Jeff Daniels, Tony Roberts și lista poate continua), Radio Days e un omagiu sincer adus zilelor de aur trăite de bunicii, și posibil, părinții noștri și ne ia de mână ca Peter Pan, ducându-ne în căminul din Brooklyn al unui copil evreu în timpul celui de-al doilea Război Mondial.

De la Michael Dougherty (Trick ‘r Treat) și Todd Casey (tipul ăsta a lucrat aproape numai la animații ca Hulk and the Agents of SMASH) vine anul acesta o comedie-horror, în rolurile principale avându-i pe Adam Scott, Toni Collette, Allison Tolman și David Koechner. Dacă nu v-ați prins încă din titlu, povestea-și are rădăcinile în legenda jumătății răuvoitoare a personalității lui Moș Nicolae, acesta fiind pus în libertate de acțiunile mezinului familiei Engel.

Desigur, pe lângă micul Charlie Brown, mai trebuie să-i faceți loc în conștiință și eternului grotesc, antipatic și verde alter ego, respectiv Grinch. The Grinch. Fie că vorbim de varianta în care spiritul anti-sărbători are vocea lui Boris Karloff din ’66 (pe care v-aș recomanda-o) sau cea în care este întruchipat de Jim Carrey din 2000 regizată de, atenție, Ron Howard, HTGSC nu e Love Actually, și mai bine, pentru că oricine vrea să vadă un film despre o creatură mizerabilă care se urăște și vrea să distrugă Crăciunul tuturor, nu?

Tot ce-i mai trebuia Netflix-ului pentru un final de an memorabil era genul ăsta de peliculă. Venind și din partea Sofiei Coppola, cu un cast (aproximativ furat de la Wes Anderson) în stilul mult împopoțonatelor filme ale lui Gary Marshall, iată un altul, care deși se sprijină în mod direct pe abilitățile distribuției și poantele oferite de aceasta, va fi considerat un deliciu de audiențele cu acces la internet.

În rest, vă sfătuiesc să aruncați un ochi și pe HBO, prin programul căruia am văzut Guardians of the Galaxy, Aferim! și Cinema, mon amour, iar tot de pe interneți, pe 1 ianuarie avem un Christmas special de la BBC pentru mini-seria Sherlock, cu Cumberbatch și Freeman de această dată în era victoriană, unde le este locul. Sărbători și vizionări fericite!