“Maggie’s Plan vrea să ne explice, abuzând de voioșie, cum orice situație se rezolvă în final.”
Regizor: Rebecca Miller
Scenariu: Rebecca Miller, Karen Rinaldi
Lansare: 2016
Durata: 1h 38m
Studio: Sony Pictures Classics
Distribuitor: –
Clasificare: I.M.
Actori:
Greta Gerwig … Maggie
Bill Hader … Tony
Ethan Hawke … John Harding
Maya Rudolph … Felicia
Julianne Moore … Georgette
Sinopsis:
Planul lui Maggie de a avea un copil eșuează atunci când se îndrăgostește de John, un bărbat căsătorit care-și distruge căsnicia alături de imposibila Georgette.
Recenzie:
Vacanța și căldura ne-au moleșit teribil, însă ultima producție semnată de Rebecca Miller încearcă să ne aducă la realitate transportându-ne în miezul universitar cald al New York-ului, brăzdat de viscol și legături (nici chiar atât de) bolnăvicioase.
Maggie’s Plan vrea să ne explice, abuzând de voioșie, cum orice situație se rezolvă în final. Poate că tu ai fi împrumutat un recipient cu tot ce aveai nevoie pentru inseminarea artificială home made pe care o plănuiai, ai fi avut totul pus la punct, însă găsești cumva de cuviință, deși crezi în reușita pe cont propriu cu un copil la bord, să iei cu tine pe navă un coleg de breaslă în fața căruia se apleacă alți colegi de breaslă, doar pentru că s-a întâmplat să aibă vorbele la el în timp ce schimbați impresii într-un parc din apropierea locului vostru de muncă. Se zic te iubesc-urile în febra deschiderii nasturilor cămășii de noapte și se pune pecete peste un eșec iminent.
Pe Greta Gerwig nici nu o mai deranjează că a intrat în rândul actorilor cunoscuți pentru typecasting. Când ochiul regizorului te ia drept carcasa ideală pentru o persoană care încă nu știe cum să descurce ițele maturității și trece de la sclivisitul unei gafe (pe care o recunoaștem dureros și-n trecutul nostru) la următoarea, ajungi iar personajul principal ce-și dă adorabil cu stângu’-n dreptu’. La fel e și Maggie, naturală în sacouri, fustele-n carouri și puloverele tricotate scoase din timpuri apuse, numai că de această dată, ea știe ce are de făcut. Dansează pe Rudy, A Message To You, se îndrăgostește de murăturile bavareze și-și repudiază constant partenerii de viață. La antipod e leoaica Georgette, cu trăsături de zeiță nordică și atitudine la fel de tempestuoasă, excesiv interpretată de Julianne Moore. Bine, poate nu chiar excesiv, având în vedere că Maggie și-l aproprie pe John Harding, disculpându-se mai târziu prin invocarea motivul mariajului nefericit. Nimbul îi lipsește și celui menționat anterior, Ethan Hawke lăfăindu-se încă o dată în comoditățile mumblecore-ului (trăiască crizele vârstei de mijloc!).
E comedie, e romantic, e independent. Grosul peliculei se simte de-abia în ultimele două acte, când relația dintre Maggie și John se degradează, proces observat de controlatra (dacă mi se permite licența) din partea feminină, și tot ea decide cu remarcabilă ușurință să nu mai lase Destinul să intervină în destinul ei. Odată ce s-a văzut eliberat din închisoarea cu Georgette, John cade-n apatie față de copiii săi, de actuala sa parteneră, și de tot ceea nu-l implică pe el. Maggie își pierde vag timbrul altruist consacrat, însă nici nu transcende ideile ei fixiste, nici nu dizolvă obiceiul lamentațiilor ei dulci. Imuni la cosmetizările secvențelor marcate de stângăciile vieții sunt prietenii din Bill Hader, Maya Rudolph și Travis Fimmel, în roluri tradiționale pentru genul abordat.
Revenind cu un proiect la șase ani după The Private Lives of Pippa Lee, Miller prelucrează scenariul după o poveste încă nepublicată scrisă de Karen Rinaldi. Nu e greu să observi disonanțele din linia narativă de la bun început plus dialogul oleacă prețios (când adaugă concepte precum crypto-fictive anthropology știi că nu se joacă), dar e salvată de la căderea în prozaic prin familiaritatea indusă pe tot parcursul filmului. Eșecul de-acolo e vătuit prin coloana sonoră simpatică a lui Michael Rohatyn, cadrele intime trase de Sam Levy (unde mai pui că a lucrat și la Frances Ha și Mistress America) și momentele sincere ca fredonatul și dansatul pe Dancing in the dark a lui Bruce Springsteen.
Ne place la nebunie să vedem cum tipurile intelectuale (și oameni frumoși, dar nu după standardele supracerute de societate) iau decizii proaste într-un mod nostim și aparent deloc inextricabil. Maggie’s Plan, deși a fost condamnat la comparații privind atmosfera cu o producție Allen sau Baumbach, e o sinergie indie mai indulgentă ce prelevă capriciile vieții și le pune pe un piedestal, îmbărbătându-se singură printr-un ”hai că poate nu-i așa de rău”.
Poster:
Trailer:
