1. Juste la fin du monde
După ce împarți Premiul Juriului cu Jean-Luc Godard la Cannes, îți dai seama că ai o anumită responsabilitate nu numai să livrezi ceva și mai puternic la ediția următoare, dar să arăți și că-ți poți diversifica tehnica, cât și temele atacate. JLFDM este mândria lui Dolan, după cum a declarat și el. Câștigi cu el Grand Prix, apoi Prize of the Ecumenical Jury, însă ești doborât de cronicile neîndurătoare la adresa sa. Rănit, ca să eviți vreo interpretare eronată a următorului tău proiect (pe care oricum îl scriseși cu cinci ani în urmă), îl filmezi mai târziu, iar în acest fel, nu apucă următorul fest din Buncăr.
Xavier Dolan are un bun motiv de fală. Pelicula e un acces zguduitor de nuanțe – emoționale, scripturale, regizorale. O cronică de familie în care membrii se ceartă mai mult decât clipesc, în care momentele de tihnă neliniștesc și sporesc tensiunea, în care Cotillard, Cassel, Seydoux, Ulliel și Baye sunt niște umili pioni spălați în apoteoticele razele naramzate din actul final. Camera se apropie înfricoșător de mult de personaje, doar ca să zugrăvească demonii ieșiți la suprafață odată supuși de claustrofobie. O decizie sau o veste din partea fiului/fratelui gay muribund nu prevestesc sfârșitul lumii, ci doar reîntregirea imposibilă a unei familii.
2. The Handmaiden
Păi cum să nu ne bucure revenirea lui Park Chan-Wook? You had me at Korean gothic lesbian revenge thriller. Somptuos precum decorurile pe care le expune, luxuriant în detalii – pornind de la scenele încărcate de erotism dintre domnișoara Hideko și Sook-Hee și ajungând la planul elaborat de cucerire, sechestrare de avere care nu se pierde dar nici nu este dus la bun sfârșit pe parcurs, ci, ați ghicit, se transformă.
De la o secvență retrospectivă la o scenă în care carnalul e pus la loc de cinste, acțiunea galopândă stă în loc prin micile tururi din conacul unchiului prigonitor al moștenitoarei Hideko, Kouzuki. Un amestec dintre goticul englezesc pentru care unchiul are deja un format un ochi și precizia japoneză, peisaj zugrăvit în culori ceva mai calde prin florile îmbobocite din grădină cât și cele ale protagonistelor. Mih-hee Kim și Kim Tae-ri iau forma a două simboluri pentru condiția femeii din anii ’30, drept pentru care nici dimensiunea politică a acestui film nu poate fi ignorată.
Rigiditatea atmosferei Victoriene e estompată de performanța stratificată a celor două actrițe, când naive și vulnerabile, când perfide și vindicative; ce a ieșit prin amestecarea sevei creative a lui Sarah Waters din romanul ”Fingersmith” cu influențe dickensiene în cazanul geniului regizorului sud-coreean e aproape romantic.
