Interviu cu regizoarea Iulia Rugină despre “discotecile optzeciste” în Playback

MovieNews.ro: În primul rând ne face deosebită plăcere să ajutăm un astfel de proiect ca parteneri media mai ales când subiectul acestui prim-documentar al tău, Iulie, sunt discotecile pe care unii dintre noi le-am prins și generația actuală – să o numim “generația de club” – sunt sigur că vor să afle despre istoria acestui tip de entertainment și cum se distrau părinții lor în acea perioadă.

Recuperarea culturală de date este mai degrabă un fel de investigație a acelor vremuri ale discotecilor căci lipsa tehnologiei de azi (telefoanele mobile cu cameră foto și a camerelor profesionale) face această documentare foarte grea. Un subiect foarte interesant, Iulia și ne bucurăm să încercăm alături de tine, Parada Film și TVR să descifrăm și să aflăm cât mai multe.

În postura de regizor, dragă Iulia, suntem foarte curioși cum ai ajuns să abordezi acest subiect și avem pentru tine o serie de întrebări care sperăm să ne ajute pe toți să înțelegem anumite chestii.

MovieNews.ro: În ce măsură ai crede că i-ar captiva acest material pe tinerii din generația curentă, care nu au auzit de experiențele discotecilor decât cel mult de la părinți?

Iulia Rugină: Și eu am auzit despre ele tot de la părinți și m-au fascinat poveștile auzite. Am simțit că e o oarecare candoare în tot ce se întâmpla atunci, mă emoționează foarte tare forma asta de a ajunge împreună prin muzică. E o formă de libertate pe care muzica ți-o dă și cred că libertatea asta nu e doar în raport cu un regim opresiv, cum se întâmplă în poveștile din Playback. E în raport cu orice agresiune externă, stigmatizare, discriminare, condiții socio-politice dificile, cum a fost de exemplu perioada pandemiei, prezentă și ea în film. Asta cred că e un liant între subiectul filmului și generațiile tinere care l-ar putea vedea. Eu cred că tocmai pentru că am auzit despre asta doar în poveștile părinților, e important să le și vedem puse pe ecran, într-un film, o formă mult mai accesibilă acum și necesară în primul rând ca document.

Cluburi vs Discoteci. Trecut vs Prezent. Din investigația ta și părerea ta personală, care sunt diferențele dintre cele două?

Noi tot zicem că lucrurile nu mai sunt cum erau, că s-au schimbat generațiile, că vai ce simplu era atunci și ce complicat e acum. Dincolo că simplu nu era deloc pe vremea aia, din milioane de motive, eu nu cred că lucrurile sunt atât de diferite. Oamenii tineri dansează în continuare, fie că e în club, la festival de muzică sau la petreceri private. Evident că sunt diferențe, dar eu simt că sunt mici. Energia asta foarte specială a tinereții, la pachet cu muzica din spate, e la fel și acum, indiferent de stilul muzical pe care îl preferă tinerii. Singurul lucru mare și foarte diferit între atunci și acum mi se pare că vine din accesul la muzică. Atunci când ai la dispoziție orice fel de piesă muzicală din orice colț al lumii, la pachet cu toate informațiile despre ea de pe Google, Youtube, Spotify, Apple Music și absolut orice mediu digital sau nu, cumva mi se pare că interesul pentru ea, pentru muzica în sine, scade. Dai skip, next, stop, play când vrei și cum vrei de la tine de acasă. Ce se întâmpla înainte era că muzica era mult mai prețioasă, raportarea la ea era diferită. Când ceva e greu de obținut, uneori valorează mai mult. Asta mi se pare că s-a pierdut, dar lucrul ăsta e compensat cu foarte multă informație, acces la cultură și o libertate de care, oricât de mult ne place să ne uităm acum la cum dansau oamenii în Ring, uităm că ei nu aveau parte.

Referirea la discoteci văd că este subliniată de tine și în materialul Playback ca făcând parte din cultură. Despre ce cultură vorbim mai exact?

Nu știu exact la ce material vă referiți, dar da, cred că vorbim –  ca să citez din sintagma folosită de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN) când a oferit un premiu expoziției multimedia pe care am făcut-o în 2017, cea descrisă în film – de “patrimoniu cultural imaterial”.

Muzica e, în plus, un element esențial al culturii, în toate ramificațiile pe care le poate avea. Și nu doar muzica în sine, cât ea în raport cu grupurile sociale care o consumă și direcțiile pe care le poate imprima. Înțelegem mai bine o societate dacă ne uităm nu doar la lucrurile pe care le creează, ci și la cele pe care le consumă. Și evident că asta e în raport cu timpul și spațiul. Playback analizează un timp, un spațiu și un raport între schimbările care au avut loc între punctul A și B, din punct de vedere social, antropologic și evident, prin prisma subiectului, politic. Eu cred că mentalitatea unei societăți se bazează pe toate elementele culturale care i-au influențat traseul și e ușor să te gândești la asta dacă te raportezi la ce muzică se asculta în anii ‘80, ce filme se vedeau, ce cărți se citeau, ce se consuma cu totul. Și normal că nu poți generaliza, normal că nu toată lumea a gândit, făcut și evoluat la fel. Dar mi se pare că raportarea oamenilor din România la muzică în perioada comunistă e parte din cultura vremii. Și această parte din cultura vremii, suprapusă peste prezent, poate genera o discuție despre ce ne definește ca oameni care ne-am născut și am crescut aici.

“Patrimoniu cultural” – cum este făcută referirea la discoteci, este un pas înainte către alte posibile subiecte de acest gen? Dacă impactul lui Playback este cel dorit, ai mai face alt documentar de acest gen? Cam ce ai alege ca subiect?

Nu știu dacă o să mai fac vreodată film documentar, cu siguranță nu în zona retro (pe care am bifat-o deja cu expoziția și cu Playback, legate între ele, evident). Aș vrea să revin la ficțiune, unde mă simt mult mai confortabil în postura de scenarist și regizor. Dar cred că povestea din Playback e un pas către alte posibile subiecte similare, interesul oamenilor pentru zona culturală retro cred că e crescut în continuare, mai ales din partea generațiilor tinere și sunt încă enorm de multe lucruri de spus și de descoperit. În timp ce vizionam imagini din arhivele Televiziunii Române, care a fost co-producător al filmului, mi-am dat seama cât de multe lucruri rămân încă nespuse, necunoscute publicului. Știu că TVR digitalizează cât se poate din aceste arhive care altfel s-ar pierde, dar cred că e o muncă enormă. Mi se pare extrem de importantă zona de arhivistică audio-video, cred că e vital să se digitalizeze cât mai mult pentru că altfel lucrurile astea se pierd. Așa am simțit și când a venit ideea să facem Playback. Că dacă cineva nu zice poveștile astea, ele se vor pierde. Nu am zis decât extrem de puțin din câte se pot spune despre perioada asta. Nici nu mi-am propus să fac o investigație istorică, nu mă pricep, nu e domeniul meu și n-ar fi fost autentic deloc. Am ales o abordare subiectivă, total chestionabilă pe alocuri, dar mult mai sinceră pentru mine în raport cu subiectul. Dar eu m-aș bucura tare mult ca cineva să continue demersul ăsta. Știi cum e? Câteodată, când nu ai poze dintr-un anumit loc, să zicem, dintr-o vacanță îndepărtată în timp, amintirile se pierd cumva. Rămân senzații și întâmplări mari, dar detaliile se pierd. Nu mai știi exact locul în care ai mâncat X sau ai făcut Y, nu mai ții minte omul X cu care ai vorbit sau întâlnirea întâmplătoare Y. Eu cred că detaliile contează enorm. De-asta aceste imagini, câte mai sunt, cred că trebuie păstrate și prețuite. Pentru că sunt amintirile noastre și detaliile din ele care fac ca lucrurile să rămână mai mult decât senzații personale și subiective, ci să se îndrepte către o formă de patrimoniu imaterial, ca să mă întorc la întrebarea voastră.

Discotecile anilor ’80 din România. Costinești, Vama Veche (?), București? Ai reușit să strângi date despre popularitatea lor? Care era cea mai frecventată discotecă în acea perioadă?

Am auzit povești și știi cum e cu poveștile, se schimbă în funcție de cine le spune. Nu știu care era cea mai frecventată, dar Ring, Vox Maris, club CH din Iași, majoritatea discotecile BTT din acea perioadă erau clar foarte cunoscute de toată lumea. În Vama Veche nu erau discoteci atunci.

Printre cei cu care ai discutat, cum ai reușit să dai de Sorin Lupașcu (unul dintre cei mai cunoscuți DJ din acea perioadă)? Referitor la întrebarea anterioară, el ce a spus că Ring din Costinești era cea mai tare discotecă a anilor ’80?

Ne-am întâlnit oarecum întâmplător în 2015, când eu eram în producție cu lung metrajul meu de ficțiune, Breaking News. Sorin Lupașcu ne-a ajutat atunci cu recuzita de care aveam nevoie pentru decorul casei unui personaj fictiv, fost DJ la Disco Ring. Apoi, după toate poveștile auzite de la el, am decis să fac o expoziție – instalație multimedia, Disco BTT – Discotecile Perioadei Comuniste, unde el ne-a fost consultant. Așa a devenit și personaj principal în acest documentar. Așa s-a născut de fapt documentarul. Știu că sunt foarte mulți oameni care au adus muzica pe ringurile de dans în perioada respectivă, iar cu unii dintre ei am discutat. Eu nu mi-am propus, însă, niciodată să documentez istoric o perioadă, ci mai degrabă să observ prin ochii unui om, care e, ca noi toți, subiectiv, câteva întâmplări de atunci. E posibil ca foarte multe dintre lucrurile care sunt spuse de Sorin Lupașcu în Playback să fie contestabile de colegii săi de atunci, inclusiv ierarhia discotecilor vremii. Dar nu ăsta a fost demersul filmului. Ci acela de a descoperi cum s-au văzut lucrurile pentru el.

Legat de “arhive” chiar au fost păstrate/stocate date despre discoteci undeva? Cum ai reușit să afli tot ce ai aflat pentru Playback?

Nu au fost stocate separat și indexate separat. Nu e un loc unde să mergi și să găsești imagini din discoteci. De fapt, a fost foarte greu să le găsim fix pe ele. Am avut mult ajutor de la oamenii din TVR și Arhiva Națională de Filme, cărora le mulțumesc foarte mult. Doru Ionescu ne-a fost consultant pe parte de arhivă și ne-a ajutat enorm. Cei din TVR, în frunte cu Claudia Nedelcu Duca ne-au susținut extrem de mult în timpul petrecut acolo, până a venit pandemia și nu s-a mai putut. Iar lui Bogdan Movileanu o să îi fiu mereu recunoscătoare pentru unele dintre cele mai frumoase imagini din Costineștiul anilor acelora, prezente în film și descoperite la Arhiva Națională de Filme cu ajutorul lui. Au mai fost fragmente din arhiva personală, păstrată de Sorin Lupașcu pe casete VHS.

A fost nevoie de răbdare și sunt convinsă că nu am găsit tot ce se putea găsi.

Cu Claudiu Mitcu ca producător, așteptările sunt probabil foarte mari legate de Playback. Cine a venit cu ideea Playback și de ce alegerea aceasta ca titlu? Ce părere are Claudiu despre discotecile anilor ’80?

Claudiu a fost primul om la care am mers cu propunerea asta de proiect. Fiind primul meu documentar, aveam nevoie de un om cu experiență în regia de documentar, pentru că voiam foarte tare să spun povestea asta, dar nu știam exact cum. N-am știut până la montajul final, dar a contat foarte mult susținerea pe care am avut-o de la Parada Film în perioada de documentare și strângere de fonduri pentru realizarea filmului. Noi am obținut finanțare de la CNC la vreo 3 ani după ideea inițială, pentru că eu, ca regizor de ficțiune, nu sunt “recunoscută“ conform regulamentului dacă aplic pentru finanțare la documentar. Practic, că aplic eu sau că aplică frati-miu care e medic veterinar, e același lucru, zero punctaj. O prevedere din regulament discutabilă, după părerea mea. Și în toată perioada asta, susținerea și perseverența lui Claudiu au contat mult. A investit timp, energie și bani propri la începutul proiectului și pentru asta îi sunt foarte recunoscătoare. Titlul a venit de la Sorin Lupașcu. Proiectul se chema inițial Septembrie, dar a fost tot timpul un titlu în lucru, pentru că nu găsiserăm ceva mai bun. Titlul Playback mi se pare perfect și a venit după ce filmul era gata. Asta a fost cumva firesc, pentru că eu n-am știut de fapt despre ce e el decât când a fost gata.

Habar n-am ce părere are Claudiu despre discotecile optzeciste, merită întrebat. De vorbit despre ele cred că a vorbit cu mine în ultimii ani cât pentru mult timp de-acum încolo.

Care este concluzia trasă din Playback? Au fost discotecile, sunt cluburile, care crezi că este următorul pas și care ar putea fi diferențele? Poți numi “Clubbing-ul” din prezent drept “Patrimoniu cultural”?

Playback nu trage nicio concluzie. Adică sper. Mă feresc de concluzii, mai degrabă aș vrea să pun întrebări în filmele pe care le fac. Habar n-am care ar fi următorul pas, o să vedem cu toții cred. Societatea evoluează, tehnologia schimbă mult, nu cred că există un atunci și acum perpetuu. Playback vorbește despre timp în general. În 50 de ani cluburile de acum vor fi părea poate la fel de ciudate cum par acum discotecile din perioada comunistă. Dar asta nu e nici rău, nici bine. Pur și simplu e. Treaba mea a fost să observ și să arăt asta. Deci nu știu să răspund la ultima voastră întrebare, chiar nu sunt în măsură. Am vrut să spun povestea unui om, care s-a împletit cu povestea unei societăți, atâta tot. Restul sper să descopere și să perceapă cum vrea, fiecare om care va vedea filmul.

Eu și colegii mei de la MovieNews.ro avem multe întrebări, însă acestea sunt cred cele mai interesante și pentru cititori. Îți mulțumim foarte mult pentru Playback și sperăm ca tinerii de astăzi să fie mai informați pe acest subiect, iar cei care au trăit perioada aceea să fie o aducere aminte plăcută, informativă și nostalgică totodată.

Mulțumesc foarte mult!