Numai părinte să nu fii!
Trăim într-un social plin de adevărate drame, dar cea mai mare este pierderea unui copil, și mai ales la vârste fragede, atunci când acel suflet nu a experimentat ceea ce noi numim cu atâta nesaț VIAȚA!
Teatrul în sine este un eveniment social, dar textul de față (cel de inspirație a acestui spectacol), este unul social cu implicații și manifestări radical-emoționale, la cote intense și cu puține cuvinte după.
„Trois Petites Sœurs” este unul dintre ultimele texte publicate de Suzanne Lebeau, între „The Sound of Cracking Bones” și „Antigone under the Midday Sun”. Acest text răspunde la una dintre întrebările sale majore, în propriile sale cuvinte: „Putem ajunge la copii și adulți în aceeași zonă emoțională?”.
Suzanne Lebeau, astăzi în vârstă de 77 de ani, actriță și scriitoare de origine canadiană, alege un subiect tabu pe care-l plasează în centrul textului și, prin aceasta, al punerii în scenă ca un act dramaturgic puternic, ca „acțiune” și nu doar ca o „evocare”.
Povestea ne va face cunoștință cu Alice, o fetiță fără trecut, puțin încăpățânată, foarte iubită de părinții ei și înconjurată de surorile ei, cea mai mare și cea mai mică. Aparent trăiesc într-un adevărat paradis familial, dar asta până când nenorocirea lovește fără avertisment. În cinci voci, familia povestește apoi viața lui Alice, lupta ei, împăcată odată ce înțelege că cei patru vor putea să-și depășească durerea pentru a trăi fără ea.
În „Trois Petites Sœurs”, Suzanne Lebeau înfruntă ultimul tabu pe care societatea noastră medicalizată și hiper-securizată încearcă să-l ascundă. Printr-o scriere modestă și încărcată de emoție, emoționantă, dar rafinată, ea semnează acest text dramatic puternic, care vizează universalul în copii și adulți, plecând de la o situație reală, totuși, care i-a marcat întreaga existență.
Pe 11 iulie 2025, la Teatrul În Culise, Patricia Ionescu ne-a propus o abordare a aceluiași text, după o traducere de Cristiana Nicola Teodorescu. Poate tu, cititorul, o să te întrebi de ce personală?, iar răspunsul este că tânăra regizoare, aflată la debut cu acest spectacol, a trăit pe propria piele un astfel de episod (relativ recent), și mesajul este (poate?!) mult mai accentuat în jocul celor trei actrițe. Să ne înțelegem, Patricia nu este un regizor neexperimentat, are la activ mai multe producții teatrale, dar cu tinerii păstoriți de ea la TeenMedia Academy, dar acest „Ca-n Cer” este debutul ei cu profesioniști, așa cum se exprima după spectacol unor amici.
„Este un spectacol foarte special pentru mine. Și când spun “special”…probabil e puțin spus. Şi este așa din multe motive: pentru că este foarte personal pentru mine, pentru că numai Universul mi-a scos în cale acest text atât de delicat…sau poate un înger, pentru că am avut ocazia să lucrez cu trei actrițe absolut minunate și pentru că da, este primul spectacol pe care îl regizez așa… “oficial”. Este un spectacol fragil, emoționant și puternic în același timp.” – declară Patricia Ionescu.
Actrițele ce dau viață personajelor Alice, Sora mare și Sora mică, au fost alese foarte bine, iar per-total, jocul actoricesc a fost pe măsura textului de inspirație și a viziunii regizorale.
Așadar, în rolul micuței Alice, regizoarea ne-o propune pe Anastasia Nasko, o tânără actriță de origine basarabeană. Firavă, cu un păr roșcat ca de foc, tânăra Anastasia iese imediat în evidență, atât prin asumarea personajului principal, dar și printr-o emisei vocală și un accent aparte, care te fac să o urmărești non-stop în timpul actului teatral.
Încă de la prima replică (a ei, evident?!), spectatorul face cunoștință cu inocența micuței Alice, cu primele semne ale unei viitoare tragedii de neconceput, iar din punctul de vedere al celei ce-i dă viață personajului, de o înțelegere profundă, de o empatie până la suferință, deși autorul acestor rânduri este convins că nu a trecut printr-o astfel de experiență. Dacă este așa, cu atât mai excepțională îi este trecerea prin viața personajului Alice.
Mergem mai departe, și facem cunoștință cu Sora cea mare, interpretată de Raluca Jugănaru, iar aici voi stărui puțin, deoarece sunt câte ceva de spus. Pe Raluca Jugănaru, actriță a teatrului Nottara, am cunoscut-o prin intermediul unui amic comun cu câțiva ani în urmă.
Drumul artistic nu ni s-a intersectat până anul trecut în noiembrie, când am început colaborarea, alături de regizorul Vasile Toma, Ion Grosu (soțul Ralucăi), Venerus Popa și soția mea, Magda Băcescu, la proiectul teatral „Regele Desculț”, un spectacol de succes de altfel, jucat la Teatrul În Culise și la TNB. Dar știam și auzisem numai lucruri bune despre prestațiile sale artistice.
În acest spectacol Raluca își dă dovada harului pe care îl are, accentuat fiind și de un alt rol zilnic, din viața personală, acela de mamă. Toate aceste ingrediente fac din performanța actoricească un adevărat regal, încărcat de emoție până la tremuratul cărnii, printr-o implicare afectivă extremă.
„Dacă mi-ar fi spus cineva acum 3 luni, că, în curând, o să trăiesc ce trăiește o fetiță de 11 ani, și, deopotrivă, și un tată și o mamă care au trei fete, aș fi zis… Nu, nu, nu are cum! Îți râzi de mine?” – spune Raluca Jugănaru.
Tot aici facem cunoștință cu Sora mică, și i se potrivește acel „mică”. Ni se revelează o micuță fâșneață, Claudia Moroșanu, iar tot ceea ce face ca și sora mică te face să o crezi și să mergi cu ea pe tot acest drum al piesei. Micuța cu suflet mare ne dă dovada, dacă mai era nevoie, că un actor poate trăi și muri în același timp de o mie de ori, dar de fiecare dată o poate face altfel, în zeci de moduri, la fel de credibile și naturale. Micuță la stat, dar mare la suflet, Claudia Moroșanu ne arată cu degetul că suferința poate fi adusă pe scenă și altfel, cu zâmbetul pe față și cu lacrimi în suflet, la propriu și la figurat.
Ceea ce ne propune din punct de vedere artistic Patricia Ionescu, în raport cu alte puneri în scenă a textului, este că cele trei actrițe revin, într-un ritm dinamic, în rolurile celor doi părinți, Anastasia, Raluca și Claudia preluând din mers, când rolul mamei, când pe cel al tatălui, dar niciodată pierzând legătura cu Alice.
Textele cu impact social au reușit să acapareze în ultimii ani multe scene de teatru, mai mari sau mai mici, iar rezultatul final a fost întotdeauna cel scontat: impactul asupra spectatorului, empatia acestuia și întrebările cu care pleacă din sala de spectacol. De fiecare dată a funcționat, și va funcționa.
„Ca-n Cer” (un joc de cuvinte inteligent!), reușește cu același rețetar, iar în micuța sală de la Teatrul În Culise lacrimile au fost principalul lait-motiv al serii. Viziunea regizorală, completată de experiența personală a Patriciei, în combinație cu talentul și harul celor trei protagoniste, face din acest nou produs teatral un moment de succes, dar mai ales de introspecție, reflectare și empatie profundă, care se va juca, zic eu, mult timp de-acum în colo.
Deși trecem printr-o perioadă grea, iar mulți spun că „Nu mai avem nevoie de drame, ci de comedii!”, genul ăsta de spectacole (precum este și „Regele Desculț”, „Privește înapoi cu mânie”, „Inferno”, „Colecționarul”, „The Blue Room” – toate jucate la Teatrul În Culise), ne pot da, totuși, o altă perspectivă asupra vieții, a existenței noastre, asupra sufletului, etc.
Ca și încheiere, te invit să mergi să vezi „Ca-n Cer”, în regia Patriciei Ionescu, cu Raluca Jugănaru, Claudia Moroșanu și Anastasia Nasko, și să-ți construiești propria imagine asupra acestei povești, deloc ușoare, dar care ne aduce, cumva, înapoi pe pământ. Este un spectacol dur, dar foarte bine „îmbrăcat”, tocmai pentru a-i da spectatorului, gradual, ceea ce trebuie să primească. Vizionare plăcută!
„Ca-n Cer”
