Documentarul realizează portretul unei lumi rămasă fără perspective, cu accente absurde, adesea amuzante, dar cu teme universale precum rezistența prin artă, păstrarea identității sau alternativa culturală a unui oraș în era post-industrială.
Regizor: Andrei Dăscălescu
Scenariu: Andrei Dascălescu
Gen: Documentar
Lansare: 23 iunie
Durata: 1h 20min
Studio: HBO Europe
Distribuitor: Transilvania Film
Clasificare: A.P.12
Actori:
Ion Barbu
Catalin Cenusa
Mihai Barbu
Ilinca Paun-Constantinescu
Sinopsis:
Documentarul realizează portretul unei lumi rămasă fără perspective, cu accente absurde, adesea amuzante, dar cu teme universale precum rezistența prin artă, păstrarea identității sau alternativa culturală a unui oraș în era post-industrială.
Recenzie:
Simt că dacă aș încerca să încep să definesc acestui „film” în totalitatea lui, poate, aș trăda imaginea pe care mi-a creat-o. Așa că am să încerc să vă introduc în povestea acestei Planete atât de atipice, încât nu putea fi altceva decât Petrila. Atât de ciudat, atât de corupt, atât de ireal, încât doar în România simți că se poate întâmpla așa ceva. Planeta Petrila este un documentar O relație paradoxală, a două persoane aflate la poli opuși dar care sunt unite de dragostea pentru mina Petrila luptă împotriva corupției
De altfel, tema este una recurentă. Ce a fost în comunism și ăștia vin și distrug totul. Avem personaje slabe de înger, avem copii plătiți de un om în vârstă să defileze prin oraș , cu barbă și care vorbește cu „Cool” și vrea chestii hipstărești. Nu eset tocmai activistul obișnuit, mai degrabă bătrânelul cool care vrea să mai cucerească câte ceva, iar noaptea, la băută, bagă laude securei și toporului. Celălalt personaj, unde în documentar aflăm că-l cheamă doar S. Cenușă, nici dacă doreai nu găseai un nume real să se potrivească uneia de film, era un lider sindical al minerilor. Genul de om care spune glume, în mina, care par asemănătoare cu cele de pe șantier „Bă, știți ce e nevasta la casa omului? Norocul bărbatului. Știți ce este bărbatul? Un idiot, că-și bagă pula în el de noroc”. Nu tocmai omul care pare foarte mulțumit și este, în același timp, puțin educat, dezamăgit că el a învățat pe vremea lui Ceaușescu să facă asta, și era cel mai bun, putea să câștige o grămadă, dar au venit ăștia și au distrus tot.
Poate dacă era film, cam așa erau creionate personajele. Însă realitatea dovedește, încă o dată, cât de greu este să mimezi factorul uman într-o peliculă de film. Ceea ce vedem în Planeta Petrla este lupta împotriva fatalismului artificial, creat de corupție și lupta pentru fonduri europene. Războiul se duce pe duce fronturi – Barbu, un om grizonat, care vrea să transforme mina într-un muzeu, și Cenușă, care încearcă să salveze locurile de muncă ale oamenilor săi. Documentarul este foarte bine gândit, atât de regizor, cât și de echipa din spate. Atât de bine, încât te transferă din scaun în cea mai veche mină din România, și cea mai adâncă din Europa.
Mina Petrila exploatează zăcământ de 150 de ani. Orașul Petrila nu a existat până în 1957, când a apărut prima tentativă de oraș, în jurul minei. În acest timp, oamenii au dezvoltat un fel de credință față de mină, deoarece ea avea o putere divină – le oferea pâinea și sarea, iar în schimb, mai lua din când în când pe unul dintre ei. De altfel, o imagine foarte puternică pe care a surprins-o regizorul este când pe pereții unei clădiri sunt înșirate toate numele oamenilor care au murit lucrând în mină.
Imaginile create sunt de-a dreptul incredibile, aproape imposibil de surprins într-un film normal. Pe de-o parte avem secvențe de câteva secunde filmate cu telefonul, de Barbu, pe care-l auzi pe fundal cum îi înjură pe cei care distrug mina, și pe cealaltă parte, ai imagini filmate la un kilometru sub pământ și în care-l auzi pe Cenușă cum înjură pentru că nu au dat „ăia drumu’ la ventilație”. Sincer să fiu, au trecut trei săptămâni de când am văzut filmul, și încă mă gândesc cu drag la sentimentul de apartenență cu acei oameni.
Documentarul îi urmărește, practic, pe Barbu și Cenușă pe fronturile lor de luptă. Pe de o parte avem lumea aproape boemă, a lui Barbu, care luptă pentru mină prin artă. Într-un fel, artistul a acceptat soarta fatală a minei, și încearcă să-i salveze măcar scheletul, dacă viața îi va fi curmată la o dată anume. De altfel, în ziua închiderii minei, ei fac și o înmormântare simbolică. De-a lungul documentarului, Barbu concepe și pune în scenă piese de teatru, desenează drumul care duce spre mină, desenează pe clădirile minei, practic, el vede util acolo unde alții văd morman de bani gata de exploatat. Însă pe parcursul documentarului te lovește sentimentul de neputință pe care-l afișează, din când în când, privirea pierdută a lui Barbu. Până la urmă, oamenii din Petrila nu rezonează la aceeași intensitate ca el. Sunt resemnați la gândul că se va închide, mai ales că mina a ajuns de la 1,000 de angajați, la 300. Deja în aer mirosea a hoit, iar toți ceilalți preferau să se uite în altă parte, pentru că ce poți face în fața sistemului?
Pe de altă parte, felul în care arată Mina Petrila este propria noastră oglindă care ne transportă în realitatea din comunism. Mina Petrila este o expresie a comunismului degradat, mâncat de nepăsarea capitalismului românesc. Ușile, pardoseala, pereții, expiră pori îmbibați de secure și ciocan. Cu toate că se vedeau clar semnele timpului și a indiferenței, faptul că ești introdus în realitatea oamenilor care trăiau și munceau în mina aceea, te face să te gândești dacă nu cumva imaginile sunt preluate dintr-o arhivă, de acum 60 de ani. Un contrast incredibil de puternic, între ceea ce este mina în care lucrează Cenușă și în ceea ce vrea să o transforme Barbu. Poate cel mai bun personaj, este, de altfel, și liderul sindical al minerilor din Mina Petrila. Cenușă este de o autenticitate izbitoare, și asta doar datorită felului în care regizorul a reușit să se facă neobservat și să fie lăsat să facă parte din grupul oamenilor care lucrează în mină. De altfel, este pentru prima oară în 27 de ani, în care minerii primesc o altfel de imagine, iar pentru mine asta a fost uimitor. Nu mă așteptam să fiu atât de uimit, însă scenele din mină sunt de-a dreptul fascinante. Statul la bere, în vestiar, cu Cenușă citind ziarul pentru ceilalți, te hipnotizează – și, poate, cel mai trist aspect, este acela că foarte greu găsești regizori care să poată mimetiza asta într-un peliculă. Din punct de vedere cinematografic, acele scene sunt unice și incredibile.
Scenele din mină, care de altfel au reușit să facă din acest documentar ceva ce nu poți rata, au fost filmate în ultimele două săptămâni înainte să se închidă mina. Mai exact, în ultimele două zile. Așadar, poate acele momente pline de emoție autentică umană, au fost influențate de faptul că urma să se închidă mina, însă ceea ce a surprins regizorul și care reușește să te macine sufletește, este faptul că poți să vezi, în ochii lui Cenușă și Barbu, sentimentele care îi încearcă. Cele 10 secunde în care camera este ațintită pe Cenușă, în jurul oamenilor lui, fericiți că li s-a spus că vor merge în altă mină, și îi vezi fericirea și tristețea amestecate, care schițează un zâmbet schilodit și sincer în același timp, sunt, poate, cele mai bune din tot documentarul.
Acest documentar este unul pe care trebuie să-l vezi. Sincer, până acum am mers la filme destul de slabe, și dacă mi-ai citit recenziile până acum ai să vezi de ce. Majoritatea sunt lipsite de autenticitate și, chiar dacă sunt autentice prin idee, felul în care sunt gândite, te lasă rece. Planeta Petrila, în schimb, este un documentar de la care ieși și ai impresia că ai văzut un film. Incredibil de bine făcut și gândit, pentru o oră ai impresia că ești lângă Barbu și Cenușă. De altfel, cu toate că ei sunt personajele principale, am lăsat, intenționat, o grămadă de detalii în afara recenziei. Chiar vreau să vezi acest documentar și să te bucuri de el așa cum m-am bucurat și eu. Și pentru asta te invidiez. Tu îl vei putea vedea pentru prima dată.
Planeta Petrila rulează din 23 iunie în cinematografe. Distribuit în România de Transilvania Film.
Poster:
Trailer: