De la creatorul lui The Gallery, regizorul britanic Paul Raschid revine cu un experiment cinematografic interactiv care promite mult și reușește pe jumătate: un thriller claustrofob cu ramificații psihologice și tehnologice, dar în care interactivitatea este mai degrabă un design de suprafață decât o arhitectură profundă. Hello Stranger nu e o revoluție în storytelling, dar e o oglindă curată a vremurilor noastre: curate, ordonate și profund alienante. Așa se vrea, cel puțin, dar eșuează din fașă. În primul rând, trebuie să le spunem oamenilor că deși jocul ar avea cam o oră, o oră și un pic, dezvoltatorii ne-au trimis un demo, cred, pentru că orice ai face, oricum ai da-o, după scena cu omul mascat, îl bați de-l snopești la piatră, hârtie, foarfecă, te bate și el, jocul se oprește. Dar îți faci o idee în mare, de fapt jocul e ca treaba mare.
O cameră, o voce și o mască
Cam este un tânăr aparent banal, blocat într-un apartament high-tech, în care Sasha – o asistentă digitală omniprezentă – e singura lui companie. Cu o voce calmă, preluată direct din confortul asistenților vocali pe care îi lăsăm să ne regleze lumina, temperatura sau chiar dispoziția, Sasha nu judecă, nu pune întrebări, doar “ajută”.
Într-o zi, Cam este luat prin surprindere de o entitate mascată care îl forțează să participe la trei „jocuri” – nu de dragul divertismentului, ci al adevărului. Fiecare joc sapă în trecutul și vulnerabilitățile sale, punând sub lupă nu doar deciziile sale, ci și realitatea identității sale. Depinde de tine, spectatorul-jucător, dacă vei alege ca protagonistul să aibă o iubită imaginară (Rachel) sau un frate cu care a rupt legătura (Matthew). Această alegere inițială modelează firul narativ, dar, în mod ironic, îi reduce complexitatea emoțională: în loc să fie pus în fața unui conflict moral, Cam rămâne închis într-un mecanism de opțiuni duale, în care introspecția e mimată mai mult decât trăită.
Jocul de-a libertatea
Formatul interactiv ar fi putut transforma Hello Stranger într-o bijuterie narativă de tip Choose Your Own Path, în stilul unor titluri precum Late Shift sau The Complex. În schimb, regizorul pare să aibă rezerve în a ceda complet frâiele publicului: alegerile tale sunt binare, de multe ori morale într-un mod evident, fără ambiguitate sau reală greutate etică.
Poți alege între a înfrunta sau a fugi, între a minți sau a spune adevărul, dar foarte rar ai senzația că aceste decizii schimbă cursul real al poveștii. De altfel, deși există mai multe finaluri, toate converg într-o meditație generală asupra izolării și (in)capacității de a ne conecta cu ceilalți, mai ales într-o lume unde conexiunile sunt mediate prin ecrane, algoritmi și interfețe. Iar actorii joacă super slab, ai impresia că sunt aduși de pe stradă, să apară și ei într-un joc din ăsta de tipul Misterele Laurei, cu Laura Andreșan.
Blagden, Sasha și estetica singurătății
George Blagden (cunoscut din Vikings și Versailles) face un rol bun, deși puternic limitat de natura scenariului. Este un Cam tăcut, înghițit de gânduri, anesteziat emoțional de viața controlată de tehnologie. Tristețea sa nu este explozivă, ci tăcută, diluată în rutina zilnică. Când Sasha îi spune „Am observat că nu ai ieșit din apartament de 11 zile”, nu ți se pare deloc surprinzător – ci doar trist.
Vocea Sashăi, în schimb, este unul dintre cele mai reușite elemente ale filmului. Dă senzația unui soi de HAL 9000 cu o înfățișare prietenoasă, dar golită de umanitate. Nu e amenințătoare, ci perfect funcțională, ceea ce o face cu atât mai neliniștitoare. Estetic, filmul este sobru, dominat de tonuri reci, geometrie ordonată și spații în care minimalismul pare să reflecte mai degrabă o lipsă de viață decât o alegere de stil. Într-un fel, apartamentul lui Cam este oglinda sa psihologică: eficient, lipsit de haos, dar complet depersonalizat.
Unde dă greș și de ce e totuși important
Hello Stranger ratează momentul de a merge mai departe cu temele pe care le abordează. Tehnofobia latentă, ruptura socială, pierderea identității în fața algoritmilor – toate sunt atinse, dar nu analizate în profunzime. E ca și cum filmul ar lansa întrebări bune, dar ar ezita să le exploreze.
În plus, din punct de vedere interactiv, Hello Stranger suferă prin comparație cu alte titluri similare: e prea scurt (în jur de o oră), prea restrâns ca ramificații, prea timid în a-și lăsa publicul să își asume consecințe reale. Efectul de „butterfly effect” e aproape absent. Deși promite o experiență personalizată, livrarea este de fapt liniară, cu doar mici variații decorative.
Și totuși, filmul are o valoare clară: este o oglindă curajoasă a anxietăților noastre contemporane. Ne pune în fața unei întrebări esențiale: ce se întâmplă cu un om care trăiește într-un spațiu controlat de o inteligență artificială care nu îl judecă, nu îl înfruntă, nu îl cunoaște cu adevărat? Poate o viață lipsită de conflict să fie o viață trăită cu sens? Dar este rușinos de slab.
Concluzie: un thriller interactiv de atmosferă, dar nu de profunzime
Hello Stranger nu este un eșec, dar nici capodopera interactivă pe care am sperat-o. Este o experiență decentă, cu o atmosferă bine construită și o interpretare convingătoare, dar limitată de scenariul previzibil și de interactivitatea mai degrabă cosmetică. Totuși, pentru cei interesați de noile forme de storytelling digital, rămâne un experiment demn de văzut – chiar dacă nu te va zgudui, te va pune pe gânduri. Adică așa de genul: bă, a fost mișto, dar de rahat!
Hello Stranger este disponibil din 29 mai pe PC (via Steam).
- Gen: Adventure
- Lansare: 29 mai 2025
- Studio: PRM Games
- Distribuitor: PRM Games
- Platforme: Microsoft Windows PC (Steam)
- Clasificare: 16+
- Sistem de testare: PC, CPU: AMD Ryzen 9 7900X3D/ GPU: Nvidia GeForce RTX 4080/ RAM: 64GB/ TV-Monitor: Samsung LC34G55T + controller Xbox One Series X
- Sinopsis: “Un thriller psihologic FMV. Un bărbat este prins în propria casă de un hacker care îl obligă să joace trei jocuri pentru a supraviețui. Trebuie să joci aceste jocuri și să faci alegeri care îi determină soarta.”
