Dacă tot revine moda Y2K, de ce să nu revină și filmele din perioada aia? Whistle: Sunetul Morții cred că este cel mai 2000 și ceva film din ultimii ani pe care l-am văzut la cinema. Nu doar că avem o poveste cu adolescenți la liceu, dar multe elemente aduc aminte de mai multe filme din perioada respectivă și asta nu este în totalitate un lucru rău. Pe unul din profesorii îl cheamă Mr. Craven, vezi, vezi, ca pe Wes Craven da? Mai sunt și niște chestii moderne, dar, pentru această introducere, dacă filmele de groază din perioada 1998–2005 nu sunt ceva ce te pasionează, poți renunța la citit aici. Nu este un film pentru tine. Dar dacă îți plac și vrei să afli dacă merită văzut la cinema, pe scurt îți zic că da, pe lung, continuă să citești.
În „Whistle”, povestea se învârte în jurul unui grup de adolescenți care ajung să declanșeze un blestem vechi cu un fluier al morții. Filmul este construit atât pe blestem, cât și pe tensiunea relațiilor dintre ei. Dafne Keen, pe care o știm din „Logan”, în rolul lui Chrys (Chrysanthemum), este personajul principal și oferă o interpretare intensă, neliniștită, care ține filmul interesant. Sophie Nélisse, din „The Book Thief”, deși eu nu mi-o aduc aminte din nimic anume, dar are o față cunoscută, în rolul lui Ellie, duce chimia dintre ea și Chrys la un nivel interesant pe tot parcursul filmului. Restul grupului, interpretat de actori tineri precum Sky Yang, Jhaleil Swaby, Ali Skovbye și Percy Hynes White, completează distribuția fantastic, dar și cumva stereotipic, fiecare reacționând diferit în fața blestemului. În contrast, personajele adulte, jucate de Nick Frost și Michelle Fairley, adaugă un strop de șarm filmului, având două roluri diferite, mult diferite decât cele în care obișnuim să îi vedem. Regizat de Corin Hardy, cel care a regizat „The Nun”, de data asta „Whistle” mizează pe ceva ce am mai văzut până acum, dar parcă mai modernizat.
Acum că am trecut de politețurile „despre ce”, „cu cine” și „de cine”, voi intra în niște detalii relativ vagi, dar suficient de concrete cât să se înțeleagă despre ce e vorba, fără să facem spoilere, că nu e frumos. Filmul, cum am zis la început, aduce aminte de mai multe producții precum „Urban Legend”, un pic de „Flatliners”, „Soul Survivors”, dar cel mai mult pare un succesor spiritual al francizei „Final Destination”, în ciuda faptului că această franciză nu e moartă, ba chiar dimpotrivă, o duce bine. Funcționează în mare parte pe un sistem asemănător, unde moartea are un rol foarte important, doar că este abordată diferit față de franciza „Final Destination”. A luat multe elemente și le-a adus în prezent fără să piardă esența aia de „Anii 2000 și ceva”. Ce are din toate filmele de groază moderne este acel volum dat la maxim, care este absolut abuziv pe partea sonoră și, de data asta, nu o zic ca pe un lucru rău, cel puțin nu tot timpul. Dar are și o poveste de dragoste la mijloc și toate astea vin cu o coloană sonoră foarte, foarte mișto. De mult nu am mai auzit piese bune, cum se mai întâmpla pe vremuri în filmele de groază, să ruleze aparent aleatoriu, dar să meargă la fix. Iar cine mi-ar fi zis că o să ascult Tiger Army într-un film de groază modern în 2026 nu l-aș fi crezut.
Partea horror nu este doar despre jump-scare-uri și zgomote de îți scutură plămânii. Nu. Are și un element gore care pare să crească în intensitate, iar două dintre morți sunt cu adevărat memorabile, dar și vizual impresionante. Una este un accident, iar alta este o tocare, și niciuna dintre ele nu le-ai mai văzut așa de mult timp sau poate chiar niciodată. Sigur, nu totul este perfect. Este un film de groază și, deși ideea lui există la un nivel foarte elevat, filmul de groază o să facă ce știe el să facă mai bine, ori filmul, ori regizorul, și anume să exagereze unele lucruri pentru a intensifica acel „horror factor”. Nu este un film subtil, dar felul în care este descris acest blestem al fluierului putea fi elevat foarte ușor la ceva horror de tip A24, pur și simplu prin a nu exagera unele elemente. Este la fel de clișeic pe alocuri pe cât este interesant. Cealaltă problemă ar fi că trailerul dezvăluie prea multe, dar dacă nu l-ai văzut, ești în siguranță și poți vedea filmul cu toate surprizele pe care le are pregătite.
Nu mă așteptam să îmi placă atât de mult, sincer, dar m-a surprins plăcut și chiar ceva mai mult. Ca fan al filmelor de groază, a avut cam tot ce mi-aș fi putut dori de la un film care vrea să fie și modern, dar și Y2K în același timp, și pot spune că reușește să facă asta excelent. Dacă ai văzut filme de groază din perioada pe care am menționat-o mai devreme, îți vei da seama din primele secunde de film la ce urmează să te uiți pe marele ecran.
Whistle: Sunetul Morții rulează din 6 februarie la cinematografe și este distribuit în România de ROIMAGE.
- Gen: Horror
- Regie: Corin Hardy
- Scenariu: Owen Egerton
- Durată: 1h 40m
- Clasificare: AP-12 – Acordul Părinţilor 12
- Distribuitor: ROIMAGE
- Studio: IFC Films
- Lansare: 6 februarie 2026
- Distribuție: Dafne Keen – Chrys Willet
Sophie Nélisse – Ellie Gains
Sky Yang – Rel Taylor
Jhaleil Swaby – Dean Jackson
- Sinopsis: “Câțiva liceeni dau peste un obiect blestemat, un vechi fluier aztec al morții. Tinerii descoperă că sunetul terifiant pe care îl emite le aduce pe urme morțile lor viitoare.”
