IT Chapter Two – Recenzie

“Este foarte frumos când poți lua pe de-o parte cartea și în cealaltă mână filmul și să poți discuta ce le face diferite aflându-se la un nivel similar al calității, fiecare în lumea sa.”

Regizor: Andy Muschietti

Scenariu: Gary Dauberman, Stephen King (roman)

Gen: Horror

Lansare: 6 septembrie

Durata: 2h 49min

Studio: New Line Cinema

Distribuitor: Vertical Entertainment

Clasificare: N-15

Actori:

Jessica Chastain … Beverly Marsh
James McAvoy … Bill Denbrough
Bill Hader … Richie Tozier
Isaiah Mustafa … Mike Hanlon
Bill Skarsgård … Pennywise

Sinopsis:

Pentru că odată la 27 de ani răul revine în orașul Derry, în Capitolul 2 cei cinci copii plecați pe drumuri diferite se reunesc la aproape trei decenii de la nefastele evenimente.

Recenzie:

Îmi propusesem după primul capitol din 2017 să citesc cartea până să iasă partea a doua. Timpul a trecut în viteză și iată-mă la casa de bilete, în ziua avanpremierei purtând un mic regret în inimă că nu am apucat să citesc romanul lui Stephen King. Pe undeva a fost mai bine că tot nu am reușit să mă apuc de carte, acest fapt mi-a permis să savurez din plin povestea. Oricum cele două filme ne oferă o variantă alterată ca timeline al poveștii – în roman trecutul se referă la anul 1958 și prezentul la 1985, pe când noile filme ale lui Muschietti se petrec în 1989 și 2016. Plus alte schimbări firești trecerii din domeniul hârtiei în cel al peliculei de film. Îmi imaginez că printre factorii deczionali s-au numărat și preferința publicului pentru anii ’80 din ultima vreme, precum și comoditatea de a filma cu recuzită din zilele noastre. Succesul primului film IT s-a ridicat peste așteptări obligând astfel al doilea film să nu ne dezamăgească. Din fericire balonul umflat cu hypeliu nu ni s-a spart în față.

Îndrăgita gașcă a Rataților se reunește la 27 de ani după înfrângerea inițială a lui Pennywise, fără prea mare tragere de inimă însă. Deși au jurat că se vor întoarce atunci când maleficul clovn reiese din hibernare, o parte din personaje sunt convinse cu greu și pe bună dreptate să se întoarcă în Derry când au o viață bine pusă la punct acasă (mai mult sau mai puțin după caz). În mod dubios au uitat majoritatea evenimentelor, deși au fost traumatizante, și sunt nevoiți să își amintească totul pentru a găsi o cale de ucide clovnul odată pentru totdeauna. Deciziile din viața de adult ale celor șapte Ratați sunt cu subtext, iar dacă le analizezi afli amănunte despre personaje care nu sunt dezvăluite în dialoguri. Unii dintre ratați nu ieșit din capcanele mentale în care s-au prins de când erau mici, de exemplu pe Beverly o găsim căsătorită cu un bărbat la fel de abuziv ca propriul ei tată. Ben este cel mai schimbat fizic, din grăsunul de care făcea tot liceul bășcălie acum este cel mai arătos membru al găștii, iar cu toate acestea tot se teme de singurătate.

În cele aproape 3 ore, narațiunea ne poartă și în trecut cu flashback-uri ce reprezintă momente-cheie despre care nu știam în prima parte, care leagă și mai mult personajele între ele. Și mai interesante sunt amintirile personale pe care acești adulți traumatizați în copilărie le retrăiesc în tăcere. Gary Dauberman reușește să ne contureze niște personaje atât de credibile că ne pătrund în sufletele de oameni empatici care merg la film să simtă emoțiile personajelor. Regizorul Andy Muschietti scoate untul din distribuția înstelată ca noi să rezonăm cu personajele mai bine chiar decât în primul film.

Cu precădere James McAvoy (Bill), Bill Hader (Richie) și Jessica Chastain (Bev) atrag cel mai mult atenția publicului, dar mie mi-a plăcut mult cum a jucat și James Ransone în rolul lui Eddie, care are de altfel o față foarte cunoscută pentru mine dar nu am văzut nimic din portofoliul său. Toți șapte actorii sunt aleși să semene la o apropiată perfecțiune cu versinile adulte ale puștilor din primul capitol. Da, inclusiv varianta adultă a lui Ben are niștre trăsături faciale care te conving că el era băiatul gras de acum 27 de ani.

Există momente în care emoțiile sunt intense, frica lăsând loc tristeții și sentimenlui de inutilitate disperată. Cred că este prima oară când la un horror îmi dau lacrimile. Mulțumită lui McAvoy și Hader. Dintre toate filmele în care jucat McAvoy anul acesta, IT Chapter Two e cel în care oferă cea mai umană și credibilă interpretare, și aici se vede că a avut noroc de un regizor cu potențial viitor strălucit.

Bill Hader și James Ransone sunt cei mai amuzanți, cu aceleași tachinări delicioase ca între Finn Wolfhard (l-ai mai văzut în Stranger Things) și Jack Dylan Grazer (Shazam!), variantele tinere ale lui Richie și Eddie. Umorul detensionant se potrivește în puzzle (urăsc poantele care te scot din atmosferă din unele filme horror-uri) asemănător cu stilul firesc al personajelor din Us, o comparație la care nu mă așteptam să-mi vină-n minte.

Dar Sorin, mai lasă-mă cu dezvoltarea personajelor și emoțiile lor, e un horror, zi-mi dacă-mi sar floricelele de frică sau nu, că voiam să-mi aduc și măturica cu fărașul (eu strâng după mine la cinema da?) pe lângă ursuleț.

Acum că mă întrebi, țin să menționez că IT Chapter Two e un film de care îmi voi aminti mai degrabă pentru poveste decât pentru sperieturi și efecte. Pe undeva, primul IT le-a avut pe toate în măsuri egale, combinate într-un film horror aproape perfect, care avut gust de nou și vechi în același timp. În Chapter Two mi s-a întâmplat să rezonez mult cu personajele și să nu mă las prea afectat de sperieturi – care sunt totuși eficiente și câteodată de-a dreptul spectaculoase.

Dacă nu te prind jumpscare-urile, care arată la fel de demențial ca înainte, alte tipuri de frică ți se vor strecura în piept, psihologice. Este posibil ca alături de personaje și tu să îți amintești de propriile temeri, chiar dacă nu sunt fix aceleași cu ale lor. În adâncul nostru nu ne sperie doar fobiile de clovni sau păianjeni sau, mai rău, clovni-păianjeni, ci ne afectează teama de singurătate sau de bătrânețe cu regrete, simpla conștientizare că moartea este inevitabilă și așa mai departe. De aceea sunt atât de bune romanele lui Stephen King, pentru că mai mult decât coșmarurile care iau viață în poveste te doboară fricile fundamentale (o carte nu prea te poate speria cu jumpscares oricum, deci trebuia să aplice cumva alte tactici), și de asta cele două filme ale lui Muschietti sunt niște adaptări fidele romanelor lui King.

Din punct de vedere vizual Chapter Two se menține la nivelul primului film, cu monstruozități care mai de care mai dubioase de te întrebi ce coșmaruri au stat la baza creației. Și se varsă și se aruncă cu sânge de parcă în Derry se sărbătoresc Paparudele în aceeași zi cu Halloween-ul. OK, exagerez de dragul dumei, dar sângele din film, apărut la momentele oportune, e de calitate, cum ar spune un prieten de al meu vampir. Incursiunea lui Bill în acea casă cu surprize și oglinzi de la festival, deși scurtă, este de efect și marcantă, și nici măcar nu vedem efecte à la Doctor Strange, ci pur și simplu brutalitatea de care dă acolo dovadă Pennywise este marcantă.

Coloana sonoră se responsabilizează pentru inducere anxietății și tensiunii din atmosferă. Manifestările lui Pennywise degeaba ar fi arătat realist dacă sunetele pe care le scot nu sunt dintre cele care te bântuie, alături de muzica premergătoare. Totuși memorabilă este până la urmă vocile pe care le creează Bill Skarsgård și sunt editate mai departe. Pe mine încă mă bântuie declarația „For 27 years I dreamt of you. I craved you. I missed you.” care este și highlight-ul trailer-ului final.

Mi-aș dori să mai iasă adaptări cinematografice după cărțile lui King, fiindcă nu sunt niciodată suficiente (cred că nu mă înșel: este cel mai adaptat autor în viață), care să se ridice la nivelul producțiilor lui Muschietti. Este foarte frumos când poți lua pe de-o parte cartea și în cealaltă mână filmul și să poți discuta ce le face diferite aflându-se la un nivel similar al calității, fiecare în lumea sa. Pet Sematary cel nou din această primăvară, deși un film decent pentru o duminică seara, e o adaptare care nici nu ar îndrăzni să se măsoare cu romanul din care s-a inspirat. Am emoții pentru Doctor Sleep dar ceva îmi spune că măcar pentru Ewan McGregor va merita așteptarea.

Sunt curios ce va săvârși mai departe Andy Muschietti, pentru că se vede că este capabil de adaptări fidele cu prorpia originalitate. Acum că a preluat The Flash (sper să nu renunțe și el!), mă aștept să scoată la suprafață emoțiile eroului tocmai pentru că și acesta este un personaj cu evenimente tragice marcante.

IT Chapter Two este mai lung și mai emoționant decât primul capitol, cu o narațiune mai puțin echilibrată de această dată, dar interpretarea adulților cât și a copiilor din flashback-uri este chiar ceva mai bună deși ai fi crezut că nu se poate mai bine decât în primul IT. Nu te dă pe spate imaginea, dar în continuare arată excelent în formatul IMAX și este unul din cele mai arătoase filme de anul acesta. Nu toți actorii sunt la același nivel dar se vede că toți au dat randament maxim. Sunt strecurate și cel puțin două easter eggs absolut geniale care au contribuit și ele masiv la impresia mea despre film.

IT Chapter Two putea să fie chiar mai bun, dar i-am garantat oricum un loc undeva în topul personal al filmelor de anul acesta. Cu aceste diferențe îmi este greu să decid dacă un capitol este mai bun decât celălalt, mai degrabă considerăm că după reușita primului este cam greu să îți fie depășite așteptările de partea a II-a. Și clar, e un film care se gustă cel mai bine în grup.

Rămâne, așadar, să mergeți să-l vedeți și să decideți singuri dacă vă este pe plac sau nu și vă așteptăm să discutăm despre el. IT Chapter Two/”IT Capitolul Doi” rulează cinema din 6 septembrie și este distribuit în România de Vertical Entertainment.

Poster:

Trailer: