“Pelicula cade și răsare rapid din dramatic în patetic, din tragic în macabru.”

Regizor: Jeremy Saulnier

Scenariu: Jeremy Saulnier

Gen: Crimă, Groază, Thriller

Lansare:  29 aprilie (USA)

Durata: 1h 35min

Studio: XYZ Films

Distribuitor:

Clasificare: I.M.

Actori:

Anton Yelchin – Pat

Imogen Poots – Amber

Joe Cole – Reece

Alia Shawkat – Sam

Patrick Stewart – Darcy

Sinopsis:

După ce este martoră la o crimă, o trupă de punk rock încearcă să supraviețuiască unui grup de maniaci.

Recenzie:

La Green Room nu mai merge publicul de dragul filmului. La Green Room se ajunge în scaunele din sălile de cinema de dragul unui actor pe care îl evocăm datorită vitejiei și accentului lui Chekov, însă în special pentru sensibilitatea și fluiditatea personajului său, dovedite în Like Crazy (2011). Alura adolescentină, cât și renumele pentru stratificarea rolurilor sale i-au adus mai mereu pe tavă o figură de muzician la începutul carierei în multe dintre scenarii – amintim Only Lovers Left Alive (2013) sau Rudderless (2014).

În Green Room, Anton Yelchin e Pat, o pătrime dintr-o trupă pe cât de curajoasă și energică, tot pe-atât de lipsiți de binecuvântarea Fortunei în ceea ce privește viitorul lor ca ansamblu muzical. Jeremy Saulnier îl montează pe acesta cu Joe Cole, Alia Shawkat, Imogen Poots și Patrick Stewart într-un coșmar claustrofobic, reamintindu-ne ce îl face maestru al suspansului în locurile înguste.

gr3La trei ani după ultimul său proiect tot cu o culoare-n nume (Blue Ruin – 2013), îl punem sub lupă pe regizorul Jeremy Saulnier și luăm la mărunțit același mix de comedie neagră botezată în sânge, același joc de șotron stângaci, strecurate însă prin varietatea dimensiunilor abordate cât și lipsa momentelor de deja-vu când vorbim de etichetele ”horror” (nu într-o măsură relevantă) și thriller.

Luăm deci una bucată trupă punk eșuată care caută concert. Zis și făcut, caută și vei găsi. Numai că scena lor va deveni destul de curând teren de răboi, limpezit cu sânge. Dirijorul de la capătul tunelului, folosindu-se parcă de exercițiile sale din teatru – nimeni altul decât Patrick Stewart.

gr1

Saulnier povestea într-un interviu cu The Guardian că el își pune eroii, respectiv niște puști care nu vor altceva decât să facă bani de pe urma pasiunii lor și să se distreze, într-o ipostază din care un tip cu expertiza și experiența personajelor unui Neeson sau unui Willis ar ieși cât ai zice ”pește”. Însă el caută să reducă o situație tradițională în filmele de acțiune la un univers pe care, cu norocul de care par să dispună în cantități infime, pot s-o facă să meargă într-un fel sau altul și pentru niște puști amărâți dintr-o trupă punk de duzină. E adevărat, am putea lua Plastic Surgery Disasters și ne-am imagina cu ușurință că, organizate în alt mod, piesele spun de fapt povestea Green Room pe fond muzical, însă Pat, Reece, Sam și Tiger nu știau niciodată ce-i va aștepta când s-au urcat pe scenă și li s-a părut amuzant să facă un cover după ”Nazi Punks, Fuck Off” în fața unui public format restrictiv numai din skinheads.

gr2

Pelicula cade și răsare rapid din dramatic în patetic, din tragic în macabru și așa mai departe.

Își limitează cu hotărâre contextul social și cultural, oferind posibilitatea unor indicii (după cum le-am citit eu) de a se strecura printre crăpături. La întrebarea ”ce disc ați lua cu voi pe o insulă singuratică”, alegerile lor sunt eclectice (”Misfits”, ”Candlebox” etc.), iar unii nu răspund deloc. Muzica, în mod inevitabil, este un punct de referință, coloana sonoră fiind bomboana preferată pe care o păstrezi pentru final când dai gata punga de-abia cumpărată: Creedence Clearwater Revival, Steely Dan sau Cro-Mags. Nimic neobișnuit nici aici, luând în considerare că regizorul a activat ceva timp pe scena punk a anilor ’90.

Cadrele sunt, deloc surprinzător, o închinare adusă, mai mult sau mai puțin, aurului verde al planetei. Însă nu numai aurul verde are parte de o atenție deosebită, ci și violența, brută, crudă, în forma ei cea mai nefabricată – o altă responsabilitate a Hollywood-ului, după cum vede lucrurile Jeremy Saulnier.

gr4

Să nu vă așteptați la un film confortabil. Este tensionat chiar prin liniștea sa. Momentele cu ochii ieșiți din orbite vin calculat la fel de repede cum pleacă, iar acțiunea trece aparent pasiv, cu o ridicare din umeri, la momentul următor. Spre deosebire de Blue Ruin însă, care mai amintea de frânturile umanității din spatele gore fest-ului, Green Room nu mai lasă loc vreunui tip de morală ce s-ar merita extrasă din narațiune.

Câteva cuvinte despre film s-au spus și la matinalul de pe Radio 1.

Postere:

Trailer:

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.