Filmul este un eseu documentar compus din peste 500 de fotografii din cele peste 8500 ale colecției Costică Acsinte, texte de Emil Dorian și fragmente de pe coloana sonoră a filmelor de propagandă din anii ’30-’40.

Regizor: Radu Jude

Scenariu: Radu Jude

Gen: Documentar, Istoric, Război

Lansare: 25 august

Durata: 1h 23min

Studio: Hi Film

Distribuitor: microFilm

Clasificare: A.P.13

Sinopsis:

Filmul este un eseu documentar compus din peste 500 de fotografii din cele peste 8500 ale colecției Costică Acsinte, texte de Emil Dorian și fragmente de pe coloana sonoră a filmelor de propagandă din anii ’30-’40.

Recenzie:

„Doctore, o fi patria lucru sfânt, dar viața-i mai sfântă” îi spunea un pacient autorului jurnalului, doctorul evreu Emil Dorian, după ce demersurile împotriva evreilor – ce aveau să culmineze cu pogromurile din toată țara de la începutul anului 1941 – începuseră.„Uniți-vă-n gânduri, uniți-vă-n simțiri” se aude la un moment dat de pe coloana sonoră a filmului, cu puricii auditivi aferenți. O bucată din Răsunetul lui Andrei Mureșanu, alienată într-o țară otrăvită de ură unde viermii de closet oferă un sens bestialității.

Documentarul „Țara Moartă/The Dead Nation” al lui Radu Jude încearcă să recreeze o imagine fragmentată a României interbelice, cât și din timpul Războiului, aducând laolaltă o arhivă extinsă de fotografii marca Splendid ce-i aparțin lui Costică Acsinte, împreună cu citirea unor bucăți din jurnalul doctorului evreu Emil Dorian.

După ce i-au fost încoronate eforturile ce stau în spatele Aferim! cu un Urs de Argint la Berlinale și după l-a plimbat pe Lucian Teodor Rus într-un cărucior improvizat prin centrul vechi la Constanței (mai-mai că începuseră să-l strige localnicii „șau”) în timpul filmărilor de la „Inimi Cicatrizate”, Jude revine cu al șaselea lungmetraj al său, un documentar ce scoate la suprafață atât cât printr-un audio, cât și printr-un vizual deosebit de simplu în schemă, toate ororile din timpul Holocaustului în spațiul carpato-danubian-pontic.

Numărul de trei milioane de evrei morți în cel de-al Doilea Război Mondial știe tot mapamondul, dar câți știu de cei 800.000 de morți în regiunea noastră, victime ale cruzimii unor oameni ce proclamă că cel mai bun scump bun al lor este „țara”? De toate acele corpuri care, odată urcate în vagoanele plumbuite, trebuiau să-și lingă sudoarea, bea urina sau să plătească bani buni pentru o simplă sorbitură care să le astâmpere setea? Epilogul supraviețuitorilor călătoriei ar fi fost oricum lagărul. Iar acolo urmau femeile gazate, copiii îngropați în pământ cu capul pe-afară pentru a fi împușcați, alții spânzurați de tavan.

Totul începe la 1937. Un coleg îmi spunea zilele trecute că pe-atunci nici măcar nu exista termenul/ideea de „antisemitism”. Era ceva normal. Iorga declara abominabil într-un ziar, spre stupoarea posesorului jurnalului, că România e „așa” din cauza numărului mare de doctori evrei. Bolșevismul se voia zdrobit. Incendii de sinagogi. Cu „sângele de dac” doldora-n venele ei, Garda Arhanghelului Mihail cimentată de Horia Sima, se mândrea cu faptul că pe sub tunica de general, Antonescu purta cămașa verde-n inimă.

2 imagini: portrete, Amara

Din cele aproape 9000 de fotografii descoperite la Slobozia de Cezar Petrescu, regizorul spune că le-a folosit pe cele care ascund mai mult decât arată. Luate, într-adevăr, cronologic cu evenimentele iterate de jurnal, avem fete care pozează cu mâna sub barbă, copii în mici sicrii, băieței în uniforme cu salutul roman la purtător, fetițe cu părinții lor și, preferata mea, cea cu o fetiță bălaie în mijlocul unei bande desculțe de muzicieni, și ea, de asemenea, salutând roman.

Familie

Tot pe-atunci existau trei feluri în care i te puteai adresa unui evreu: „domnule jidan”, „măi jidane” și „hai sictir, jidane!”. Jude citește din jurnal cum, după ce s-a aflat de trimiterea unei alte tranșe de evrei spre moarte sigură, un prieten de-al dânsului s-a rățoit la doi evrei necunoscuți care râdeau pe stradă, întrebându-i cum mai pot râde – dată fiind situația.

Amuzantul a intervenit însă la sesiunea de Q & A când toată lumea s-a plâns de vocea inexpresivă a naratorului – care, as it turns out, era chiar a lui Jude. „Morgan Freeman nu a fost disponibil”, se scuză el șiret. „Da, nu sunteți primii care se plâng. Dar cum voiați să pronunț, puțin mai jidănește?” își continuă el zeflemeaua. Din dorința de a risipi zvonurile ce reapar cu orice film ar face, acesta spune că este creștin-ordotox, iar dacă ar fi fost evreu, nu i s-ar mai fi părut stimulativă poziția de victimă. În film, pe partea tehnică, există și două elemente care se ciocnesc, formându-se o legătură de ordin politic, nu dramaturgic: coloana sonoră împrumută fragmente din filmele de propagandă. A modificat deci identitatea între text și imagini.

Din cauza acestui demers etic a avut ezitări – să folosească niște fotografii cu un scop privat, până la urmă, de dragul de a da un context, o ramă mai largă pozelor. Aici urmează și una dintre întrebările pe care le ridică filmul – dacă e justă ilustrarea suferinței omenești a altora, chiar și de dragul artei. O dilemă la care nici „Regarding the Pain of Others”, a lui Susan Sontag, nu i-a putut răspunde lui Jude.

După proiecția documentarului, un spectator din primul rând, mai rușinat, i-a adresat regizorului următoarele „Eu înțeleg că nu a fost normal omorul ăsta… […] dar tot noi l-am omorât pe Decebal și uite în ce stare suntem acum. Evreii ăștia… ceva trebuie să fi făcut și ei.” Să trăiești înseamnă să te raportezi într-o formă sau alta la trecut. Spectatorul antemenționat a trăit cu un puternic simț al relației istorice cauză și efect. Noi încă trăim un anotimp în care zilele sunt la fel, pătate de sânge.

The Dead Nation / ”Ţara moartă” va fi distribuit de microFILM, din 25 august,  în cinematografele din România.

Poster:

Trailer:

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here